În pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre bogatul cel nemilostiv și săracul Lazăr se spune: Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam (Lc. 16, 22). Aceste cuvinte ale Domnului ne dau temeiul să credem că Îngerii noștri păzitori ne slujesc până în ultima clipă a vieții noastre și dincolo de hotarele vieții pământești. De asemenea, ele mai vorbesc despre faptul că Îngerii păzitori sunt prezenți la despărțirea sufletului de trup, iar în privința aceasta sunt multe istorisiri, care se referă la sfârșitul oamenilor binecredincioși și al celor păcătoși. Sfântul Chiril al Alexandriei în cuvântul despre ieșirea sufletului spune: „Sufletul este dus de Sfinții Îngeri prin văzduh și, urcând, dă de vămile care păzesc urcușul, care opresc și rețin sufletele ce urcă. Îngerul se străduiește să-l apere de duhurile rele și, în cele din urmă, îl duce la Domnul Dumnezeu înaintea înfricoșatului Său Tron”.
Sfinții Părinți îi vedeau pe Îngerii, care veneau după sufletul celui mort și îl însoțeau până la Domnul. Cuviosul Ioan cel Tăcut își dorea să vadă cum se desparte sufletul de trup și, când L-a rugat pe Dumnezeu să-i arate, a fost răpit în Betleem și a văzut în pridvorul unei biserici un străin, care murise și era sfânt. Îngerii au luat sufletul lui și cu cântări și cu miros de bună mireasmă l-au urcat la Cer. Sfântul Ioan s-a hotărât să se încredințeze că ceea ce a văzut era adevărat și, sculându-se, a mers degrabă la Betleem. Și acolo a aflat că omul pe care îl văzuse tocmai în ceasul acela murise (Patericul Palestina).
Felul în care Îngerii iau sufletele drepților, l-au văzut și l-au mărturisit mulți Părinți ai Bisericii. În Rusia au fost văzute moartea și înălțarea de către Îngeri a sufletelor Sfinților Alexandru Nevski, Serghie de Radonej, Serafim de Sarov, Teodor de Tobolsk și ale multor altor sfinți. Cneazul Sviatoslav împreună cu suita lui au văzut deasupra mânăstirii Pecerska un stâlp de foc, urcând până la cer și cneazul le-a spus celor din jur că a încetat din viață Cuviosul Teodosie.
Cuviosul Macarie cel Mare l-a întrebat pe Îngerul care venise să-i descopere tainele cerești:
— Spune-mi, Îngere al lui Dumnezeu, ce se întâmplă după ieșirea sufletului din trup?
— Sufletul care iese este luat de Îngeri și dus în ceruri să se închine Domnului. De la pământ la cer suie o scară nevăzută și pe fiecare treaptă a ei se află un cin diavolesc, care se numește vamă. Diavolii se străduiesc să răpească sufletul, ce urcă și pentru aceasta pun înaintea Îngerilor listele care cuprind toate păcatele și faptele lui rele. Îngerii și diavolii cântăresc faptele bune și pe cele rele și se ceartă pentru suflet. Dacă faptele bune se dovedesc a fi mai multe, sufletul trece vama și urcă pe o treaptă mai înaltă. În caz contrar diavolii de sub cer iau sufletul și îl duc în iad. Chinurile prin care trec cei închiși în iad sunt cu neputință de descris. Nedescrisă este și fericirea pe care o au în ceruri cei ce se mântuiesc.
La ieșirea sufletului împreună cu Îngerii deseori apar și duhurile întunericului ca niște ființe îngrozitoare, ca niște monștri; de asemenea, apar dinaintea patului celor muribunzi, străduindu-se să ia în stăpânire sufletul lor, ca niște oameni negri, mauri-etiopieni sau în chip de balaur cu gura căscată, gata să-l înghită pe cel muribund. „Un oarecare Hrisaorghie”— a povestit un om, care îl cunoștea îndeaproape pe Sfântul Grigorie, egumenul unei mânăstiri —„chiar înainte de a-i ieși sufletul din trup a văzut cu ochii deschiși duhurile negre și înfricoșătoare, care stăteau înaintea lui și erau gata să-i răpească sufletul și să-l ducă în temnița iadului. El a început să tremure, s-a îngălbenit și început să ceară cu putere un răgaz și cu glas straniu și tulburat l-a chemat pe fiul său, Maxim.
S-a adunat toată familia, plângând și tremurând. Duhurile rele, din pricina cărora suferea el atât de tare, cei ai casei nu le puteau vedea, însă au aflat de prezența lor, văzându-l pe bolnav tulburat, îngălbenit și tremurând. De frica fețelor lor negre Hrisaorghie se răsucea în pat pe diferite părți; stătea pe partea stângă, și nu putea să nu le vadă; se întorcea la perete, și erau și acolo. Cumplit deznădăjduit, nu mai credea că va scăpa de ele și a început să strige cu glas tare: „Un răgaz până dimineață! Măcar până dimineață!” Dar în clipa acelui strigăt sufletul i-a fost luat din trup.”
Sfântul Efrem Sirul scrie: „Când se apropie ceasul cel din urmă, sunt trimiși Îngerii, care iau sufletul cel despărțit de trup și-l conduc înaintea Judecății lui Dumnezeu. Văzându-i că se apropie, sărmanul om, chiar de ar fi el împărat, sau dregător, sau comandant, se tulbură cu totul și se sperie ca de cutremur; începe să tremure tot, ca o frunză legănată de vânt; se zbate ca o pasăre în mâinile vânătorului; încremenește tot și rămâne uluit, văzând înfricoșătoarele puteri, având vedenii mari și noi pentru sine, văzând chipuri aspre și amenințătoare, văzând acea rânduială a lucrurilor, pe care înainte nu o văzuse, toate acestea le vede atunci cel luat dintre noi, care nouă deja nu ne mai dă atenție. Doar în sinea lui face rugăciuni atât cât îi îngăduie puterile. Datorită stărilor prin care trece el, ajungem la concluzia că el vede puterile cele de Sus și spunem unii altora: „Tăceți și nu-l mai tulburați pe muribund ca să nu intre în panică! Mai bine să ne rugăm ca sufletul lui să plece în pace și să-l afle pe Judecător îngăduitor cu el”. Și se sfârșește; nu mai este viu; și-a trăit veacul și acum zace nemișcat, fără suflare și fără glas.
Ce este, așadar, omul? Umbră și vis. Îngerii care scot sufletul, luându-l, îl ridică în văzduh, unde stau Începătoriile și Stăpâniile, și căpeteniile puterilor potrivnice. Aceștia sunt acuzatorii noștri cei răi, aici sunt ispititorii care notează faptele noastre cele rele, iar dincolo sunt călăii. Ei întâmpină pe cale sufletul ce urcă, îl cercetează și îi socotesc păcatele după însemnările lor: păcatele tinereții și ale bătrâneții, cu voie și fără voie, cu fapta și cu gândul săvârșite. O, câtă frică simte acolo și cât tremură sărmanul suflet! Nedescrisă este sărăcia, pe care o rabdă atunci din pricina mulțimii nenumărate a vrăjmașilor, care îl împresoară cu zecile de mii și îl clevetesc ca să nu-l lase să urce la Cer, să intre în patria vieții și să se sălășluiască în lumina celor vii.
Așadar, Îngerii, luând sufletul, îl duc pe calea cea știută numai de ei. Iar noi, punând trupul în rânduială, îl ducem la cimitir și aici ne întâmpină o altă taină, nouă și înfricoșătoare. Și mici și mari, și împărați și oameni de rând, și robi și stăpâni – toți sunt una cu pământul, praf și cenușă, duhoare și putreziciune: cum este etiopianul, așa este și cel ce a fost cândva plăcut la înfățișare; cum este tânărul, așa este și bătrânul; cum este cel neputincios, așa este și cel puternic; toți sunt, așa cum s-a hotărât la început – pământ și cenușă (Fac. 3, 19). Și nu există nicio deosebire. Cu adevărat, mare și înfricoșătoare taină stă înaintea noastră!
De suflet se apropie Îngerii buni și mulțimea Oștilor Cerești și, de asemenea, toate puterile potrivnice și prințul întunericului; și unii și ceilalți vor să ducă sufletul în locașul lor. Dacă sufletul a dobândit aici calități bune, a dus o viață cinstită și a fost virtuos, în ziua plecării lui, virtuțile pe care le-a dobândit aici devin Îngeri buni, se așază în jurul lui și nu lasă să se atingă de el vreo putere potrivnică, ci, bucurându-se și veselindu-se împreună cu ceilalți Sfinți Îngeri, îl iau și îl duc la Hristos, Stăpânul și Împăratul Slavei și se închină înaintea Lui împreună cu el și cu toate Puterile Cerești.
Și, în cele din urmă, sufletul este dus la loc de odihnă, întru bucuria cea negrăită, în lumina cea veșnică, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici lacrimi, nici griji, ci viață fără de sfârșit și bucurie veșnică în Împărăția Cerurilor cu toți ceilalți, ce au bineplăcut lui Dumnezeu.
Iar, dacă sufletul a trăit în lumea aceasta în chip rușinos, lăsându-se în voia ticăloaselor patimi și lăsându-se atras de plăcerile trupești și deșertăciunea lumii acesteia, în ziua plecării sale din această viață patimile și plăcerile, pe care le-a dobândit aici, devin demoni vicleni și se așază în jurul sărmanului suflet și nu îi lasă pe Îngerii lui Dumnezeu să se apropie de el, ci împreună cu celelalte puteri potrivnice și cu printul întunericului îl iau pe cel vrednic de plâns, care este scăldat în lacrimi și deznădăjduit și îl duc în locuri întunecate, pline de întristare, unde sunt ținuți toți păcătoșii pentru ziua judecății și chinul veșnic, în care va fi aruncat diavolul cu îngerii săi.
Așadar, cât este timp, să ne îngrijim prin pocăință să ne curățim de patimi și prin ostenelile omorârii de sine și ale facerii de bine să sădim în locul lor în inimă virtuțile, care după ieșirea sufletului nostru se vor ridica în apărarea noastră și împreună cu Îngerii lui Dumnezeu vor sta înaintea Stăpânului și Domnului nostru și vor atrage asupra noastră bunăvoința Lui.”
fragment din cartea: Evghenie Goncearov; Păzește-ți casa de rău