Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Supunerea față de patimi conduce la tristețe și depresie

ortodox
Distribuie

Avva Isaac Sirul identifică lumea cu patimile. Iată ce ne învață: „Când vrem să numim toate patimile împreună le numim: lume. Și când dorim să le separăm și să dăm fiecăreia numele ei, le numim: patimi. Și patimile, când succed una alteia, alcătuiesc drumul lumii și acolo unde se încheie patimile, acolo încetează să existe drumul lumii. Acolo unde încetează lucrarea patimilor, acolo moare împreună cu ele și lumea.

Un înțelept a grăit despre sfinți că atunci când trăiau erau deja morți, pentru că în timp ce trăiau cu trupul, nu duceau viață trupească. Și tu ia seama să vezi care patimi trăiesc, care patimi viețuiesc înlăuntrul tău, ca să înțelegi cât aparții lumii și din pricina căror patimi ești legat de ea, și de care patimi te-ai eliberat. Pe scurt, lumea este viața pătimașă și cugetarea trupească. Cel care se izbăvește de patimi a ieșit din lume“.

Creștinul este chemat să iasă din lume, adică să se elibereze de patimile lui. Cel care dorește să fie prietenul lumii „se numește vrăjmașul lui Dumnezeu”, dar și al lui însuși. Trăiește înrobit într-o tristețe nesuferită.

Cât timp nu vrea să se pocăiască, să iasă din lume și să-L iubească pe Dumnezeu, rămâne legat de legăturile iubite ale patimilor. Concluzia reiese de la sine:

Nepăsarea, trândăveala, lenea, uitarea de Dumnezeu, ca și ignoranța conduc la pervertirea diferitelor puteri înlăuntrul nostru. Patimile, când lucrează, au ca urmare tristețea și depresia.

Când omul trăiește conform poruncilor lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă, cu pocăință adevărată (se înțelege că este botezat), atunci are lucrător harul Sfântului Botez. Atunci are în chip vădit roadele Sfântului Duh, care sunt „iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, credință, blândețe, înfrânare”. Când harul lipsește sau este nelucrător, din pricina patimilor, atunci într-adevăr lipsesc harismele de mai sus ale Sfântului Duh și omul le are pe cele potrivnice acestora. Adică ura, tristețea, tulburarea, angoasa, nerăbdarea, răutatea, necredința, mânia, neînfrânarea. Patimile funcționează după cum urmează:

1. Îl înrobesc și-l osândesc pe om, care își pierde libertatea și devine robul lor;

2. Sufletul omului se îmbolnăvește, nu simte harismele sale duhovnicești, nici nu poate să le dorească. Cu siguranță „nu este cu putință ca toți să ajungă la apatie”, însă toți pot să se mântuiască, toți pot să se împace cu Dumnezeu” (Scara 26, coloana 54).

3. Patimile stau ca o prăpastie sau ca un zid înaintea harului dumnezeiesc al Botezului și în fața virtuților sufletului dăruite de Dumnezeu. Dacă aceste ziduri nu se dărâmă prin pocăință și prin ținerea poruncilor, nu pot să apară harismele duhovnicești care se află în spatele lor. Așa cum cineva nu poate să privească soarele când există ceață, la fel nu poate să vadă nici frumusețea sufletului, când este acoperită de pâcla patimilor.

Patimile sunt precum o ființă aspră care împiedică să funcționeze diferitele harisme duhovnicești în om. În acest fel, omul se află continuu în întuneric, în tristețe, în depresie, și nu poate să intre în spațiul vieții, al bucuriei și al luminii.

Un iubitor de argint, de exemplu, nu simte bucuria milosteniei, nici iubitorul de lume harul, bucuria lacrimilor și a doliului.

Toți aceștia se află ca într-o luptă de noapte și orbecăie în întuneric, pentru că lumina aparține celor buni și celor care și-au curățit sufletul de patimi.

4. În final, patimile noastre alungă, ne îndepărtează de lumină și viață. Și deoarece lumina și viața sunt Hristos, patimile ne îndepărtează de Hristos, Care este viața, și ne conduc la moarte.

Trăim într-o lume lipsită de frumusețe, cu o mulțime de suflete putrede în trupuri vii. Patimile, pricinuite de cel rău, ne stăpânesc și trăim urmările lor în chip dureros. Acestea sunt întotdeauna: angoasa, tristețea, depresia, moartea duhovnicească.

Patimile ne copleșesc, – scria unui suflet starețul Zaharia -, rugăciunea slăbește și nici că vrea cineva să se roage. Rugăciunea noastră este înăbușită de diferite pofte și patimi. Tocmai atunci, ca și cum ar împlini un scop, se întâlnesc asemenea eșecuri interioare și exterioare, care-l fac pe omul neputincios să cadă în depresie. Această patimă, depresia, ucide orice lucru sfânt, orice lucru viu și omenesc“.

Cel viclean încearcă să ne spună că „nu există pocăință” sau că „Dumnezeu nu ne mai iubește!” Ar trebui să ne împotrivim oricărei înșelăciuni demonice de acest fel, ca să nu cădem în trândăveală și în deznădejde din pricina păcatelor și a patimilor noastre.

Să nu vă mâhniți în nicio situație, -scria starețul Zaharia -, sub presiunea niciunei situații! Depresia este călăul care ucide lucrarea necesară pentru primirea Sfântului Duh în inimă. Un om depresiv pierde puterea să se roage și este mort în privința luptelor duhovnicești”. Această depresie și deznădejde care cuprinde lupta duhovnicească absentă este cea mai mare bucurie a vicleanului. Când evităm cauzele și pretextele patimilor, atunci scăpăm de războiul celui viclean.

Când cedăm, câtuși de puțin, în cuget, gândurilor, diavolul seamănă gânduri mustrătoare, ca să ne întristeze și să ne arunce în deznădejde.

Ar trebui să ne împotrivim acestei tristeți demonice și să ne pocăim fără întârziere, ca să revină nădejdea și bucuria.

Putem să spunem: „Doamne, iarăși am săvârșit păcatul, iartă-mă și ajută-mă, ca să nu-l mai fac din nou!

Bătrânul Paisie întărea că niciodată nu trebuie să deznădăjduim, ci să ne luptăm cu cumințenie și înțelepciune: „Războiul nu vine de unul singur, adică dacă nu-i dăm nicio pricină. Cele care greșesc sunt patimile noastre pe care le lăsăm și nu le războim. De vreme ce nu ocolim cauzele, nu se poate, va veni războiul! Ia seama mult la mintea ta! Să n-o îngreunezi cu tristețea, sau cu probleme fără rost și cu multe altele. Apa, când este curată și limpede, vezi înlăuntru și acul. La fel se întâmplă și cu mintea.

Trebuie să vezi vicleșugul ispitei ca să scapi, ca să nu poată să te vatăme. Și ia aminte: când nu poate să ne arunce prin fapte, ne aruncă prin gânduri! Vrăjmașul încearcă să-l arunce pe om și după aceea îi aduce gânduri mustrătoare, ca să-l arunce în deznădejde.

Iată, să cunoști lucrurile acestea! Niciodată, și pentru nimic, îți repet cu tărie, să nu primești deznădejdea! Și gândurilor care vin din ispite să le spui: «Și în iad să merg, oricum voi fi într-o stare mai bună decât dacă deznădăjduiesc! Nu mă tem, pentru că pot să mă pocăiesc, Dumnezeul nostru al tuturor este iubire! Niciodată și pentru nimic să nu cazi în deznădejde!»

Să nu primești mustrări de conștiință, să nu cugeți cu tristețe și să-ți îngreunezi mintea. Doar să zici: «Hristoase, Te rog să nu mă părăsești!» Orice ți se întâmplă să nu te întristezi, ci doar să spui: «Hristoase al meu, să nu mă părăsești!», și să ai pace și liniște în sufletul tău. Nici bucuria, nici tristețea să nu te stăpânească!“.

Pe un zid al unei școli am citit, în treacăt: Murim la optsprezece ani și ne îngroapă la optzeci de ani! Adică oamenii mărturisesc astăzi că suntem morți vii. Umblăm cu sufletele moarte printre cadavre mișcătoare.

Și întrebarea este: De ce?

Pentru că cedăm stăpânirii celei mai rele care poate să existe: tiraniei patimilor, pe care le creăm și le sălășluim noi înșine înlăuntrul nostru. Patimile ne înrobesc, ne zdrobesc, ne îmbătrânesc, ne ucid sufletește și trupește.

Ele lucrează cea mai rea stăpânire asupra noastră. Este stăpânirea care trebuie să cadă.

În acest sens, creștinul, deoarece se luptă împotriva patimilor, este adevăratul, autenticul „antistăpânitor” și biruitor al depresiei.

Când omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, biruiește patimile sale, atunci este pe calea cea dreaptă pentru întregirea lui adevărată ca persoană și pentru experierea bucuriei dumnezeiești adevărate.

Omul este chemat să devină persoană. Omul este, într-adevăr, plăsmuit cu menirea să devină persoană, adică să se desăvârșească prin iubirea în Hristos, prin comuniunea și unirea cu Dumnezeu și cu aproapele. Ca să dobândească însă acest lucru, trebuie să se smerească, încât să devină primitor al ajutorului dumnezeiesc, al harului divin. Omul devine persoană adevărată când îi iubește cu adevărat pe Dumnezeu și pe semenul său, când se împărtășește în mod real din iubirea lui Hristos și în final devine un trup cu El.

Apostolul Pavel, vorbind despre unirea și comuniunea omului cu Dumnezeu, folosește expresia: „față către față”. „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (I Corinteni 13, 12).

Să ne gândim că textul acesta se referă la rugăciunea minții, adică la luminarea minții și la îndumnezeire, adică la vederea lui Dumnezeu („față către față”). Atunci putem să înțelegem că omul poate fi considerat persoană doar când se unește cu Dumnezeu prin îndumnezeire și se află în starea îndumnezeirii. De altfel acesta este și omul adevărat. Deoarece Dumnezeu este persoană, înseamnă că și omul devine persoană când se unește cu Dumnezeu.

Omul devine persoană când se află în legătură adevărată cu celălalt și în chip desăvârșit cu Altul, adică cu Dumnezeu, când participă la lucrarea de îndumnezeire a Celui necreat, când înaintează spre îndumnezeire.

Omul se desăvârșește când se află în comuniune de iubire adevărată cu Persoana lui Dumnezeu și cu aproapele. Autoconservarea, preocuparea de sine, modul egocentrist al existenței risipește persoana umană, care este cerința ființei noastre create (deoarece avem înlăuntrul nostru programul lăuntric al Creatorului, „asemănarea” care ne îndeamnă să ne asemănăm cu Dumnezeul iubirii, Cel în Treime). Această risipire, împotrivire față de programul Creatorului nostru Dumnezeu, „sinuciderea ipostatică” la care ne osândim pe noi înșine prin egoism, ne conduce la deznădejde, la tristețe și la depresie.

Omul egoist este, într-adevăr, bolnav duhovnicește. Este condus spre tristețe și spre depresie în funcție de cât de pătimaș se iubește pe sine însuși. Suferă pentru că nu-L iubește pe Dumnezeu. Nu se află în comuniune cu adevărat nici cu Dumnezeu, nici cu ceilalți.

Fericitul Părinte Paisie spunea: „Oamenii care s-au îndepărtat de Dumnezeu întotdeauna se află nemângâiați și se chinuiesc îndoit. Cel care nu crede în Dumnezeu și în viața viitoare, în afară de faptul că rămâne nemângâiat, își osândește și sufletul său veșnic. Cărui stăpân slujești, de acela vei fi și răsplătit. Dacă slujești stăpânului negru, îți face viața neagră încă de pe aici. Dacă slujești păcatului, vei fi răsplătit de către diavol! Dacă lucrezi virtutea vei fi răsplătit de către Hristos. Și cu cât lucrezi pentru Hristos, cu atât vei străluci, te vei bucura!

Iubirea excesivă și patologică pe care egoistul o are pentru sine însuși îl împiedică să iubească și, prin urmare, să fie în comuniune cu oricare altul și, înainte de toate, cu Dumnezeu. De aceea, egoistul nu poate să se numească în mod adevărat persoană deplină. Omul devine persoană adevărată când leapădă egoismul său și îi iubește în Hristos pe ceilalți.

În omul depresiv, egocentric, sufletul lui, mintea lui (ochiul sufletului) nu lucrează corect: în loc să privească către Dumnezeu, privește în chip pătimaș spre sine, și mai ales către trupul său (iubirea de sine), și astfel este chinuit de tristețe, de gol sufletesc, de insatisfacție, de depresie.

Sava Aghioritul; Patimi și depresie

Distribuie