Tainele Bisericii sunt slujbele cele mai importante, în care dumnezeiescul har lucrează cu o putere deosebită. Biserica are șapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea, Împărtășirea, Spovedania, Cununia, Maslul și Preoția.
Taina Botezului. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: ,,De nu se va naște cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).
În acest fel El a indicat explicit necesitatea Tainei Botezului pentru omul care dorește să intre în Împărăția cerurilor şi să rămână acolo în bucurie veșnică cu Dumnezeu. Pentru a-și adeveri cuvintele şi a împlini prorociile, El Însuși a primit Botezul de la Înaintemergătorul Ioan în apele Iordanului.
În timpul săvârșirii Tainei Botezului, după citirea rugăciunilor speciale și a ungerii cu untdelemn sfințit a persoanei încreștinate, preotul o scufundă de trei ori, rostind formula: ,,Se botează robul lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui, Amin, și al Fiului, Amin, şi al Sfântului Duh, Amin.„
În acest moment, harul Sfântului Duh coboară în sufletul și în trupul omului. Sub înrâurirea lui, toată ființa fizică şi duhovnicească a omului se schimbă: el se naște din nou, având o calitate nouă. Iată de ce Botezul este numit ,,a doua naștere„.
Afară de asta, în cadrul Botezului omul primește un nume; el dobândește un ocrotitor ceresc în persoana sfântului al cărui nume îl poartă; toate păcatele săvârșite înainte de Botez îi sunt iertate; creștinul primește un călăuzitor şi păzitor al sufletului – îngerul lui Dumnezeu.
Creștinul poartă în sine harul primit la Sfântul Botez până la sfârșitul vieții, fie înmulțindu-l prin viețuire cuviincioasă, fie pierzându-l prin cădere în păcate. Prin unul dintre cei mai mari nevoitori ruși, Sfântul Serafim de Sarov, Dumnezeu ne-a descoperit că scopul vieții creștinului este agonisirea Duhului Sfânt. Așa cum unii oameni caută să agonisească bogății pământești, un creștin adevărat năzuiește să dobândească harul Sfântului Duh. Sunt multe modalități de a dobândi această bogăție nepieritoare: vorbim aici de rugăciunea ,,minții”, de participarea la Tainele Bisericii și la slujbele religioase, de faptele milosteniei, de slujirea semenilor etc.
Fiecare creștin urmează în mod individual, sub călăuzirea duhovnicului, o cale sau alta de slujire lui Dumnezeu și de dobândire a harului. Una dintre căile comune pentru toți creștinii este cercetarea bisericii, participarea la rugăciunea de obște, Spovedania şi Împărtășirea cu Sfintele lui Hristos Taine.
Taina Mirungerii este unită cu Taina Botezului, formând împreună cu aceasta o rânduială unică. Ea se săvârșește prin ungerea unor părți ale trupului (frunte, nări, urechi, buze, piept, mâini şi picioare) cu o compoziție specială – Sfântul și Marele Mir.
Însemnătatea acestei Taine se descoperă prin cuvintele preotului, rostite în timpul Mirungerii: ,,Pecetea Darului Duhului Sfânt„.
Pecetea este un simbol, un semn de apartenență la Dumnezeu. În această Taină, Duhul Sfânt i Se dă celui nou-botezat prin ungere cu Sfântul Mir ca un dar ce desăvârșește sfințirea creștinului la intrarea lui în sânul Bisericii.
Apostolii trimiși să propovăduiască Evanghelia în timpul viețuirii pământești a Domnului Iisus Hristos erau înzestrați cu daruri aparte ale Sfântului Duh, şi anume: capacitatea de a vindeca bolnavi, de a izgoni duhuri necurate, de a învia morți.
Arătându-Se ucenicilor la scurt timp după Înviere, Hristos le-a dăruit de asemenea capacitatea de a ierta păcatele, suflând și spunându-le: ,,Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23).
Abia în ziua Cincizecimii, pogorând asupra ucenicilor Duhul Sfânt sub forma ,,limbilor de foc”, Domnul le-a dat tuturor plinătatea darurilor harului.
Așa cum prin Taina Botezului creștinul primește curățire de păcate, înnoire a vieții, naștere pentru veșnicie, prin Taina Mirungerii el dobândește plinătatea harului ca dar al Sfântului Duh.
Sfânta Taină a Împărtășaniei este pâinea și vinul care, prin lucrarea harului, se transformă, în timpul săvârșirii de către episcop sau preot a Liturghiei, în Trupul şi Sângele lui Hristos, rămânând totodată sub formă de pâine și vin.
Uneori, din pricina puținei credințe a preotului sau a credincioșilor, Domnul îngăduie să se săvârșească o minune – pâinea și vinul se transformă în Trup şi Sânge reale.
Originea Tainei Împărtășaniei este următoarea: Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veşnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinții voştri mana și au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac. Acestea le-a zis pe când învăța în sinagoga din Capernaum. Deci mulți din ucenicii Lui, auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 53-60).
Vedem că nici măcar dintre ucenicii lui Hristos nu toți au putut să înțeleagă şi să cuprindă în conștiință lor reprezentarea felului în care ar putea să mănânce Trupul și să bea Sângele Învățătorului lor. Însă sensul acestor cuvinte a fost descoperit de către Domnul abia în ultima perioadă a misiunii Sale pământești.
În noaptea din ajunul Pătimirilor de pe Cruce, stând la Cina cea de Taină împreună cu ucenicii Săi, Hristos a săvârșit pentru prima oară Taina Euharistiei. Cu puterea harului Sfântului Duh, El a preschimbat pâinea și vinul în Trupul şi Sângele Său. Apoi, dându-le ucenicilor să bea din aceste Daruri, le-a poruncit: ,,aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Atenție, Hristos a spus ,,aceasta” şi nu ,,asemenea cu aceasta” sau ,ceva ce simbolizează aceasta”! Hristos a mai spus: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face…” (Ioan 14, 12). Din aceste cuvinte putem înțelege că la Cina cea de Taină Iisus Hristos le-a poruncit ucenicilor nu doar să reprezinte simbolic ,,frângerea pâinii”, așa cum o fac mulți dintre sectari, care nu au harul preoției, ci să repete în mod real aceeași minune a transformării pâinii şi a vinului în Trupul și Sângele lui Hristos.
În acest fel, Hristos a instituit săvârșirea Tainei Împărtășaniei, adică a unirii cu El în modul cel mai apropiat cu putință, căci atunci când primim Trupul şi Sângele lui Hristos, Acestea devin trupul şi sângele nostru, iar noi ne îndumnezeim atât cât e posibil pentru un om, spre împlinirea cuvintelor Mântuitorului: ,,Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).
Pentru mândria şi dorința de a deveni egal lui Dumnezeu, satana a fost aruncat din cer. Adam şi Eva, primind de la diavol gândul cel plin de mândrie de a fi ,,ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”, au fost alungați din Rai. Hristos, Care S-a smerit până la moarte pe Cruce, l-a învins pe satana cu mândria lui, a eliberat omul din robie și i-a dat posibilitatea îndumnezeirii adevărate și a unirii cu El prin împărtășirea cu Trupul şi Sângele Său. Potrivit tradiției, Taina Împărtășaniei este precedată de Taina Spovedaniei sau a Pocăinței.
Taina Spovedaniei este un serviciu religios în care Dumnezeu, lucrând prin preoți, îi dezleagă” (eliberează) de păcate pe creștinii care urmează calea pocăinței.
Pentru a înțelege sensul Tainei Pocăinței trebuie să analizăm mai detaliat noțiunea de „păcat”.
Păcatul este încălcarea poruncii lui Dumnezeu, delict împotriva Legii divine și, într-un sens oarecare – sinucidere.
Păcatul este înfricoșător mai cu seamă prin faptul că distruge sufletul, căci păcătuind, omul pierde harul Sfântului Duh şi ajunge lipsit de apărare, devenind vulnerabil pentru duhurile necurate, care nu întârzie să profite de posibilitatea săvârșirii lucrărilor păgubitoare în sufletul păcătosului.
Lucrarea păcatului în sufletul omului poate fi asemuită cu un geam spart prin care iese căldura, iar în casă dau năvala frigul, ninsoarea şi vântul. Deoarece în această viață pământească trupul şi sufletul omului formează un singur tot, rănile sufletești devin izvor de neputințe trupești, iar în cele din urmă suferă atât trupul, cât şi sufletul.
De asemenea, este important să înțelegem că poruncile Domnului sunt un dar al iubirii dumnezeiești pentru noi, copiii Lui nechibzuiți.
Prin poruncile Sale, Dumnezeu ne cere să facem ceva sau ne interzice anumite lucruri, dar nu pentru că ,,așa vrea El”. Tot ce ne poruncește Dumnezeu ne este de folos, iar ceea ce ne interzice e vătămător.
Un om care-şi iubește copilul îl povățuiește: Bea suc de morcov, căci este sănătos, nu mânca multe bomboane, ca să nu te îmbolnăvești!” Copilului nu-i place sucul de morcov şi nu înțelege de ce nu e bine să mănânce multe dulciuri. Bomboanele îi par gustoase, iar sucul de morcovi – nu. De aceea, el se împotrivește tatălui, refuză paharul cu suc și începe să facă crize de isterie, cerând mai mult dulce.
La fel și noi, ,,copiii” cei mari, năzuim mai mult spre ceea ce ne face plăcere și respingem ceea ce nu corespunde poftelor noastre. Însă toate poruncile lui Dumnezeu au un scop – acela de a ne păzi de moarte şi de a ne face fericiți.
„Să nu ucizi, să nu furi, să nu fii desfrânat, să nu invidiezi…” înseamnă, de fapt: ,,Nu băga degetele în priză, nu traversa strada pe roșu, nu te arunca de la etajul zece etc.”
Noi însă, respingând cuvântul Tatălui Ceresc, săvârșim păcatul.
Dumnezeu cunoaște firea omenească neputincioasă şi înclinată spre păcat. Nedorind pieirea făpturii Sale, El ne-a dăruit Taina Pocăinței, ca mijloc de curățire de păcate și eliberare de urmările lui păgubitoare. „Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit lor şi Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra şi le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23).
Dăruindu-le ucenicilor Săi puterea de a ierta şi de a ține păcatele omenești, Hristos le-a transmis-o şi succesorilor apostolilor, adică episcopilor şi preoților Bisericii. Astăzi, fiecare episcop ortodox deține această puterea în toată plinătatea ei.
Orice creștin care-şi conștientizează păcatele și dorește să se curețe poate să meargă la spovedanie şi să primească ,,dezlegare”, adică eliberare.
Este important să înțelegem că Taina Pocăinței nu este o simplă ocazie de a ne spune oful și de a ne „ușura” astfel sufletul, aşa cum se crede de obicei. Această Taină este o lucrare a harului dumnezeiesc. Ca orice lucrare a Sfântului Duh, ea produce în sufletul omului reale schimbări spre bine.
Pocăința se mai numește ,,al doilea botez”, deoarece prin ea se înfăptuiește curățirea de păcate, iar sufletul redobândește starea fericită a curăției duhovnicești.
Cei care caută vindecarea neputințelor sufletești trebuie să știe că Taina Spovedaniei este alcătuită din patru părți sau etape:
Creștinul care se pregătește pentru Taina Spovedaniei trebuie să-şi înțeleagă cu mintea păcatele, să-și analizeze viața, să conștientizeze că a încălcat porunca lui Dumnezeu, că a nesocotit iubirea lui Dumnezeu față de el.
Creștinul care şi-a conștientizat păcatele trebuie să le regrete din inimă, să-şi plângă nevrednicia, să-I ceară lui Dumnezeu ajutorul, pentru a nu le mai comite pe viitor. Cu puterea voinței, creștinul trebuie să-și schimbe gândirea, atitudinea față de faptele săvârșite. Cuvântul grecesc ,,metanoia” μεtávola, care se traduce prin ,,pocăință”, literalmente înseamnă ,,schimbarea minții”.
Apoi, un creștin care săvârșește pocăință trebuie să vină la biserică şi să mărturisească (să recunoască), adică să-și descopere păcatele înaintea preotului, cerându-I lui Dumnezeu iertare și făgăduind să lupte în continuare din toate puterile cu ispitele care-l împing spre păcat şi spre moarte veșnică.
Mărturisindu-și păcatele înaintea preotului, creștinul trebuie să primească iertare prin citirea unei rugăciuni speciale de ,,dezlegare” şi însemnarea lui cu semnul Sfintei Cruci.
Spovedania trebuie să fie individuală, „față către față”, fiind urmată de îndrumarea duhovnicului. Penitentul primește recomandări pentru desăvârșirea vieții duhovnicești. Dacă este necesar, i se dă și un canon, adică o pravilă de rugăciune împreunată cu metanii sau o altă nevoință duhovnicească.
Taina Cununiei, ca și toate celelalte Taine, este o lucrare a harului lui Dumnezeu.
Uniunea dintre bărbat şi femeie a fost binecuvântată de Dumnezeu de la bun început. Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne relatează în acest sens următoarele: ,,Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul şi-l stăpâniți pe el; şi stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»” (Facerea 1, 27-28). De asemenea, Biblia spune: ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24).
În Noul Testament, Domnul nostru Iisus Hristos, vorbind despre căsătorie, a afirmat fără echivoc: ,,… ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 6).
Această unire a bărbatului şi a femeii ,,într-un singur trup” are loc tocmai în cadrul Tainei Căsătoriei. Harul Sfântului Duh unește în chip nevăzut două ființe omenești într-un singur tot duhovnicesc, așa cum două substanțe diferite, cum ar fi nisipul şi cimentul, amestecându-se cu ajutorul apei, devin o materie indivizibilă şi diferită din punct de vedere calitativ.
Precum apa în acest exemplu este o putere de legătură, aşa harul Sfântului Duh este în Taina Căsătoriei o putere ce leagă bărbatul şi femeia într-o uniune nouă din perspectivă calitativă – familia creștină.
Scopul acestei uniuni nu este doar perpetuarea neamului și întrajutorarea în traiul zilnic, ci mai cu seamă desăvârșirea duhovnicească comună și înmulțirea harului, deoarece familia creștină este mica Biserică a lui Hristos, iar căsnicia creștină este una dintre formele slujirii lui Dumnezeu.
Taina Sfântului Maslu. Apariția acestei Taine în Biserică își găsește temeiul în Evanghelie şi în Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).
În aceste cuvinte ale apostolului se descoperă sensul Tainei Sfântului Maslu.
După cuvântul apostolului, prin rugăciunile preoților și ungerea cu untdelemn sfințit se săvârșesc două lucrări harnice: vindecarea neputințelor şi iertarea păcatelor.
În cadrul spovedaniei, creștinului i se iartă păcatele pe care și le amintește și le mărturisește, adică cele pentru care se căiește. Cele săvârșite în neștiință, deci nemărturisite, continuă să îngreuneze sufletul omului, zdruncinându-l şi devenind izvor de neputințe sufletești şi trupești.
Taina Sfântului Maslu, curățind sufletul de aceste păcate nemărturisite, înlătură cauza primară a bolilor și, potrivit credinței fiecăruia, dăruiește vindecare desăvârșită.
Întrucât toți oamenii, atât cei neputincioși, cât şi cei care se simt sănătoși din punct de vedere fizic, au păcate uitate sau săvârșite în neștiință, nu trebuie să nesocotim posibilitatea de a ne curăți prin Taina Sfântului Maslu.
Potrivit tradiției Bisericii Ortodoxe, toți creștinii, chiar şi cei sănătoși trupește, vin la biserică o dată pe an, de obicei în Postul Mare, pentru a participa la Taina Sfântului Maslu.
Cei bolnavi însă ar fi bine să invite preotul pentru această Taină imediat ce boala dă primele semne. Medicina luptă doar cu urmările afecțiunilor, fără a înlătura cauza lor primară, care se află în sfera duhovnicească a vieții. Taina Sfântului Maslu, înlăturând această cauză, oferă posibilitatea de a învinge cu succes consecințele bolilor.
Maslul de obște este slujba care se oficiază, după posibilitate, de un sobor alcătuit din șapte preoți, fiecare dintre ei citind câte un fragment din Evanghelia ce face parte din rânduiala acestei Taine împreună cu rugăciunile aferente și îl unge pe omul bolnav cu untdelemn sfințit.
De altfel, chiar şi un singur preot, având plenitudinea harului, poate să oficieze această Taină. În acest caz, el citește singur toate cele șapte fragmente din Evanghelie, precum și rugăciunile, şi tot el îl unge pe bolnav de șapte ori. Sunt nenumărate cazurile de ajutor, iar uneori chiar și de vindecări minunate care au loc în zilele noastre la săvârșirea acestei Taine dătătoare de har.
Prin Taina Preoției se transmite harul Sfântului Duh, pe care Domnul Iisus Hristos 1-a dăruit apostolilor Săi, iar aceștia, prin punerea mâinilor – ,,hirotonie” – l-au transmis mai departe episcopilor și preoților Bisericii.
Trebuie doar să adăugăm că primele șase Taine se pot oficia atât de către episcopi, cât şi de către preoți, însă Taina Preoției, adică înzestrarea omului, prin punerea mâinilor și citirea unei rugăciuni speciale, cu harul preoției, necesar pentru săvârșirea slujbelor religioase, poate fi săvârșită numai de către episcopii Bisericii.
preot Alexandru Torik; Mic ghid pentru creștinul începător