Toaca înseamnă Crucea pe care S-a crucificat Domnul

Ce este toaca? Toaca de mână este o scândură cam de vreo 3-4 metri în lungime și de vreo 7-10 cm în lățime. Toaca aceasta se poartă la tocat împrejurul Bisericii, de un călugăr sau călugăriță, ținând-o de mijloc cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă bate cu un ciocănaș în ea, chemând soborul Sfintelor Mănăstiri și Schituri la rugăciunile de obște care se fac în anumite timpuri.

Toaca din turnul Bisericii este o scândură lungă de vreo doi-trei metri și lată de vreo 20 cm. Această toacă este legată proporțional de două găuri făcute anume în acest scop cu o frânghie atârnată într-un cui, în turnul Bisericii. Prin baterea toacei Biserica conducătoare vesteste creștinilor vremea Vecerniei, Utreniei, Dumnezeieștii Liturghii și a altor sfinte slujbe, îndemnându-i să se adune cu toții în sânul Sfintei Biserici.

De când este toaca în Sfânta Biserică? Toaca a fost pusă în slujba Sfintei Biserici din vremuri străvechi, ba chiar și dinainte de potop.

În vremile apostolice, precum reiese din istorisirile Sfintelor Scripturi și tradiții, creștinii mergeau la slujbele sfinte săvârșite de Sfinții Apostoli ori de Episcopii, Preoții și Diaconii hirotonisiți de ei, fără a fi chemați prin anumiți oameni sau semnale. Zelul lor era așa de mare, că in înflăcărarea lor, „ei erau o inimă, un suflet, un corp” (F. Ap. 2, 4-47).

Mai pe urmă, odată cu creșterea Sfintei Biserici spirituale, sau înmulțit și vrăjmașii ei. Aceștia cu cea mai sălbatică îndârjire draconică luptau din răsputeri ca să distrugă creștinismul de pe fața pământului. Vijeliile prigoanelor au suflat așa de cumplit asupra Bisericii Domnului Hristos, încât înflăcăraților creștini le era interzis chiar și a pronunța numele Mântuitorului. În fața acestor uragane diavolești, creștinii celor trei secole ale prigoanelor, își făceau slujbele religioase prin case secrete, prin ascunzători, catacombe, păduri pustii, prin deșerturi părăsite și prin corăbii lansate în largul mării.

Se povestește de unii că în acele vremuri s-ar fi întrebuințat toaca de către copiii mici, pentru a chema creștinii la sfintele slujbe care se făceau prin catacombe și prin alte ascunzători secrete. Locul și vremea adunării creștinilor la rugăciune, în acele ascunzători secrete pe vremea persecuțiilor, se comunica credincioșilor de unii Diaconi și Diaconițe și alți trimiși ai Bisericii, prin cuvânt sau prin felurite semne secrete, cunoscute numai de dânșii. Astfel, unii dintr-înșii la întâlnire închipuiau cu vârful spadei sau al toiagului, forma unui pește pe pământ. Alții formau semnul Sfintei Cruci din două unghiuri, astfel: Prin acestea și altfel de semne secrete, creștinii făceau cunoștință unii cu alții și își arătau locul și timpul rugăciunilor.

După ce uraganul prigoanelor a trecut, odată cu suirea pe tronul împărăției romanilor a marelui Constantin, cel întocmai cu Apostolii, cerul Bisericii s-a înseninat. Creștinii văzându-se liberi a proslăvi pe Dumnezeu, și-au edificat Biserici frumoase și luminoase prin orașele și satele împărăției romane. Pentru adunarea credincioșilor la rugăciune, au introdus felurite instrumente de chemare, între care și toaca de lemn și de fier. Unele din Biserici, întrebuințau trâmbița după obiceiul Bisericii Vechiului Testament a iudeilor. Astfel Sfântul Pahomie (292-348 d. Hs.) chema pe Monahi la slujba Bisericii cu trâmbița după porunca dată de Dumnezeu lui Moise: „Fă-ți două trâmbițe de argint, bâtute să le faci, că fie pentru chemarea adunărilor și purcesul taberelor. Când se va trâmbița cu ele, toată adunarea să se strângâ la tine, la ușa Cortului întâlnirii. Când se va suna numai cu o trâmbițâ, sâ se adune la tine toate căpeteniile mai mari peste miile lui Israil”. „În ziua I-a a lunii a VII-a, veți serba pomenirea trâmbițelor, adunare numită sfântă va fi vouă” (Cassian cart 4, c 12). „Când Monahul va auzi sunetul trâmbiței – zice Cuviosul Pahomie – să alerge îndată la rugăciunea obștească„. Tot astfel zice și Cuviosul Ioan Scărarul, s. a. (sec VII). Ioan Cassian (+ 432) ne spune că în Galia Sudică unde a stabilit el ordinea monahală: Pe când (frații) auzeau bătându-se în ușă cu ciocanul (mallei) la deosebitele chilii pentru a fi chemați la rugăciune, ori la lucru, fiecare ieșea îndată din chilia sa”. Tot asemenea ne încunoștiințează și Paladie (sec. V) „că deșteptătorul bătea noaptea cu ciocanul la chiliile tuturor pentru a chema pe frați la închinăciune și binecuvântarea dimineții„. Fericitul Ieronim ne istorisește că în timpul său, monahiiIe se chemau la Biserică în Betleem, cântând la fiecare chilie: „Aliluia„.

La noi. în România se obișnuiește la unele Sfinte Mănăstiri a se bate noaptea la ușa monahilor ori a monahiilor, zicând aceste cuvinte: „Vremea cântării, ceasul rugăciunii„. După aceasta se toacă împrejurul Bisericii, se bate toaca de sus și se trag clopotele.

Din actele Sinodului al doilea ecumenic din Niceea, (anul 787) se vede că în unele părți ale Orientului era un vechi obicei de a se lovi cu ciocanul într-o scândură de lemn „Sfintele lemne sunătoare”. Deși abia în sec. VIII găsim mărturii despre toaca de lemn rămasă în Bisericile orientale pană astăzi, totuși nu încape nici o îndoială că semnalul de rugăciune cu toaca exista În Biserică chiar prin secolul IV, pe când se obișnuia a se bate cu ciocanul în ușile chiliilor. Teodor Studitul (862), Nechifor Blemie (sec XIII) si alți scriitori de seamă, privesc toaca de lemn ca un obiect bisericesc foarte vechi.

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) în minunatele sale cuvântări, vorbește despre toaca de lemn care era în uzul Bisericii, în vremea păstoriei sale, arătând că ea era în uzul credincioșilor chiar și înainte de potopul universal. „Dreptul Noe, când făcea corabia, într-o sută de ani striga și le zicea (oamenilor din acea vreme) să se pocăiască. Ei însă nu voiau să creadă. Noe iarăși le zicea: «Nu vedeți încă și fiarele cele sălbatice cum fac porunca lui Dumnezeu și au unire cele sălbatice cu cele domestice, leii cu vițeii, urșii cu oile, lupii cu mieii, șarpele cu porumbelul?» Când toca seara, ele veneau toate și așteptau când le va băga dreptul Noe în corabie. Pentru aceea și noi tocăm în toacă și ne strângem în Corabia cea nouă, adică în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos. În ce chip s-au înecat atunci cei ce n-au intrat în corabie, așa au să pățească si acuma cei ce nu intră în Sfânta Biserică. Tot astfel vor pătimi aceștia ca și aceia ce se înecau atunci în apa potopului care plouase 40 de zile și 40 de nopți. Fiarele și târâtoarele pentru că au intrat în corabie nu s-au înecat; iar oamenii când se înecau, atunci credeau și fără de voia lor…” (Mărgăritarele, cuv s, pag. 68).

Din acele vremuri străvechi s-a întrebuințat toaca de lemn; iar mai pe urmă și toaca de fier. Prin Sfintele Mânăstiri, monahii au înlocuit trâmbița – care era prea costisitoare față de sărăcia lor și prea zgomotoasă față de liniștea lor dorită – cu toaca de lemn, pe care monahul rânduit cu deșteptarea Părinților și a fraților ținând în mână o bătea pe dinaintea ușilor chiliilor. Mai pe urmă, s-a luat obiceiul de a se bate această toacă de mână de jur împrejurul Bisericii. Acest obicei se păstrează cu sfințenie la toate Sfintele Mănăstiri și Schituri.

Ce însemnătate simbolică are toaca? Toaca este semnalul de adunare a creștinilor, precum goarna sau trompeta este semnalul de adunare al oștirii. Bătrânii povestesc că Noe în timpul potopului, plutind deasupra apelor cu corabia, dimineața dădea drumul păsărilor cerului să zboare. Seara, înaintea nopții sau când observa semnele furtunii, toca să se adune în corabie. Păsările care ascultau glasul toacei veneau de intrau în corabie și astfel scăpau de pieire. Pe păsările care nu țineau seama de sunetul toacei și nu veneau la corabie le apucau noaptea ori furtunile și învăluindu-se, cădeau pradă valurilor uriașe ale potopului, ridicate adeseori de vârtejurile uraganelor. La fel ca și păsările acelea pățesc și creștinii care nu vin la Sfânta Biserică, când aud glasul toacei și al clopotelor. Ei se învăluiesc de uraganele ispitelor și se îneacă în valurile feluritelor păcate și pier.

Toaca înseamnă Crucea pe care S-a crucificat Domnul nostru Iisus Hristos. Sunetul ce-l dă toaca lovind cu ciocanul într-însa închipuie sunetul ce a ieșit din lovirea cu ciocanul în cuiele bătute de jidovi în mâinile și picioarele Mântuitorului, când L-au pironit pe Cruce. Sunetul toacei mai însemnează încă și vestea despre patima și răstignirea Mântuitorului pe Cruce, care s-a dat până la marginile lumii, pe care auzind-o neamurile păgâne s-au botezat; iar credincioșii mărturisindu-și păcatele și pocăindu-se s-au mântuit

Sunetul toacei – zice Sfântul Simeon al Tesalonicului – închipuie (ca și sunetul clopotelor) trâmbița anghelicească, care va suna la a doua venire a Domnului Hristos, pentru că la sunetul ei toți se scoală din somn ca din moarte, și cad pe pământ (la miezonoptică) înaintea Bisericii în tindă, ca înaintea Cerescului Împărat..” (S. Tes. cap. 304).

Sunetul toacei mai însemnează și trâmbița care invită pe creștini a se lupta prin priveghere și rugăciune împotriva văzuților și nevăzuților vrăjmași.

Ce însemnează ciocanul toacei? Ciocanul cu care se bate toaca de mână cât și cea din clopotniță, are însemnătatea ciocanelor cu care s-au bătut cuiele sau piroanele, în palmele și picioarele Mântuitorului, când L-au pironit pe Cruce (Ioanichie Evantims c.c. pag. 62).
Ce însemnătate are tocarea împrejurul Sfintei Biserici? Eclesiarhul rânduit în slujba săptămânii, la timpul hotărât pentru slujba Vecerniei, Pavecerniței, Miezonopticei și a ceasurilor, vine în Sfânta Biserică și aprinde candelele, apoi ieșind dintr-însa, ia toaca de mijloc în mâna stângă, iar cu dreapta face trei închinăciuni până la pământ. Aceste trei închinăciuni ne atrag atenția ca noi întotdeauna să proslăvim pe Dumnezeu în trei fețe: „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, să ne punem cu trup și suflet în slujba Lui. Fiecare închinăciune însoțită de semnul drept al Sfintei Cruci, ne reamintește cuvintele Mântuitorului: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie. Că cine va vrea să-și mântuiască sufletul său, pierde-l va pe el; iar cel ce își va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el… Cel ce nu-și poartă crucea sa, și vine după Mine, nu poate fi ucenic al Meu” (Mc. 8, 34-37; Lc. 14, 26-27).

După întreita închinare până la pământ, eclesiarhul ia ciocanul în mâna dreaptă și bate toaca mergând în jurul Bisericii și stând pe Ioc în patru locuri: la ușa Bisericii din peretele de către apus, În dreptul stranei drepte, lângă peretele de către miazăzi, în dreptul Sfântul Altar la răsărit și în dreptul stranei din stânga, la peretele de miazănoapte. În fiecare din aceste patru locuri face câte patru rugăciuni cu închinăciuni până la pământ, rostind în taină Crezul, Miluiește-mă Dumnezeule, și alte rugăciuni. Închinăciunea întreită până la pământ cum am zis, se face în cinstea Sfintei Treimi. Cele patru locuri în care eclesiarhul stă și se închină, simbolizează cei patru Sfinți Evangheliști, cei patru viețuitori de lângă scaunul Dumnezeirii, și alte însemnătăți simbolice.

Toaca se bate într-o parte și într-alta, cam aproape de unde se ține cu mâna stângă, pentru ca sunetele ieșite din loviturile ciocanului în toacă să fie uneori pline, alteori line, grave, ascuțite, dese, rare, pentru a produce urechilor ascultătorilor cea mai dulce armonie muzicală.

Sunetele line și dulci ale toacei însemnează chemările blânde cu care Dumnezeu ne cheamă la împlinirea voilor Lui, de pildă: „Veniți către Mine, toți cei osteniți și însărcinați și Eu vă voi odihni pe voi… Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară… Vino sluga bună și credincioasă, peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune… Veniți binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția care este gâtită vouă de la întemeierea lumii…” (Mt. 11, 23-39; 23, 21-23, 34). Sunetele apăsate, tari, ascuțite și grave însemnează mustrările Dumnezeiești… (Mt. 7, 23; 25, 12-26, 30-41).

Înconjurarea Sfintei Biserici cu sunetele toacei, însemnează predicarea și răspândirea Sfintei Evanghelii în toată lumea.

Nicodim Măndiță; Poarta Raiului