Cuvântul acesta se potrivește tuturor, pentru că toți am ajuns în țară străină și toți ne-am făcut mai mult sau mai puțin la fel cu fiul risipitor din Sfânta Evanghelie. Cu alte cuvinte, vreau să spun că nu este nimeni din noi care să nu fi greșit cu ceva înaintea Părintelui Ceresc. Căci nu este altceva decât depărtarea omului de la voia lui Dumnezeu. Și dacă suntem greșiți, înseamnă că ne-am depărtat de „casa părintească” și am risipit averea darului ceresc în țara îndepărtată. Unul a risipit mai mult, altul mai puțin, însă nimeni nu poate zice că n-a risipit ceva din moștenirea duhovnicescă pe care a primit-o la Sfântul Botez.
Căci Sfântul Ioan Evanghelistul scrie în cartea cea dintâi a sa: „De vom zice că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi singuri și adevărul nu este întru noi„. Deci, dacă toți greșim, înseamnă că toți suntem la fel cu fiul cel risipitor și toți avem nevoie să ne întoarcem în casa Părintelui ceresc prin pocăință. Căci nu este altă cale de întoarcere decât Taina Pocăinței. Iar Sfânta Evanghelie, prin pilda Fiului Risipitor, ne lămurește în chip minunat, cum trebuie împlinită pocăința, pentru a dobândi iertarea păcatelor. Unii cred că este de ajuns o baie în Iordan sau un simplu bocet pentru iertarea păcatelor. Alții cred că pentru iertarea păcatelor nu este nevoie decât de o simplă molitfă, pe care o citește preotul în ușa Altarului, înainte de Sfânta Împărtășire. Mai sunt și unii care fac mărturisire, dar în loc să-și pună păcatele lor, ei citesc numai modelul de mărturisire al Sfântului Dimitrie al Rostovului, care este calapodul de probă. Bine este și aceasta, dar nu este de ajuns, căci Sfântul Prooroc Isaia ne învață zicând: „Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi”. Deci, fiecare să-și spună deosebit în ce chip a greșit la toate poruncile dumnezeiești și de câte ori.
Sunt apoi și persoane care nu fac nici una, nici alta din cele amintite. dar — în schimb — plătesc din gros Liturghii la preoți și împart milostenii la săraci, nădăjduind ca prin asta vor dobândi iertare de păcate. În sfârșit — ce să mai zic – sunt și alții mai hâtri, care își fac socoteală că pocăința este primită și înainte de moarte. Pentru asta ei se silesc la păcate acum, cât mai este vreme, ca să nu-i apuce bătrânețea neprocopsiți.
Vremea pocăinței este la bătrânețe, zic ei, și până atunci trebuie să gustăm din viață. Aceștia, fraților, sunt fiii cei risipitori și rămân mereu departe de casa Părintelui ceresc, adică nu caută iertarea așa cum se cuvine, sau nu o caută deloc.
Acum să urmărim cum a reușit fiul risipitor din Sfânta Evanghelie să dobândească iertare. Fiecare cunoaște pilda asta. Din fecior de neam slăvit, a ajuns păstor de porci în țară îndepărtată. Adică a ajuns rob patimilor și sminteală pentru alții. Căci a paște porcii înseamnă a învăța și pe alții răutatea. Foametea înseamnă lipsirea darului. Când a flămânzit fiul, și-a adus aminte de belșugul pe care îl avea în casa părintească. Aceasta însemna că și-a venit în simțire, cunoscându-și căderea, iar prin cunoștința căderii a ajuns la căință. Însă n-a rămas numai cu această căință, ci s-a pregătit pentru mărturisire. Căci și-a făcut socoteală, zicând în sine: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și voi zice lui: Tată am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul din argații tăi!” Planul pe care și l-a făcut fiul cel risipitor cum trebuie să vorbească părintelui său, nu este altceva decât pregătirea pentru mărturisire. Căci n-a mers la iertăciune așa cum se întâmplă și n-a amânat plecarea, ci s-a gândit ce trebuie să spună și a plecat îndată.
Deci a mers la casa părintească cu inima înfrântă, dar și cu deplină nădejde și cu hotărâre nestrămutată de îndreptare. Când a ajuns în fața părintelui său, a căzut în genunchi și cea dintâi vorbă a fost mărturisirea. Îmbrățișarea și sărutarea părintelui său, înseamnă iertarea pe care o dăruiește duhovnicul prin punerea mâinilor pe capul celui care se mărturisește curat.
Hainele și sandalele pe care le dă părintele din Sfânta Evanghelie, reprezintă veșmântul nestricăciunii (ca al doilea botez) precum și cinstea pe care o pierduse fiul. Inelul înseamnă pecetea darului duhovnicesc și semnul înfierii de-a doua oară pentru moștenirea cerească. Vițelul cel gras pe care l-a jertfit părintele din Sfânta Evanghelie, înseamnă Trupul și Sângele Domnului, care se dă spre hrană la toți cei care se mărturisesc curat și se pocăiesc cu adevărat. Iar veselia care s-a făcut la casa părintească din Sfânta Evanghelie, înseamnă bucuria care se face la ceruri pentru întoarcerea celui păcătos, după cum mărturisește însuși Domnul în Sfânta Evanghelie.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul; Hrană duhovnicească