Treptele urcușului duhovnicesc sau „înălțarea la cer”

Treptele urcușului duhovnicesc sunt trei. Toate trei treptele duc la îndumnezeirea după dar. Ele sunt făptuirea morală, contemplația naturală în duh și teologia mistică, adică cunoașterea tainică a lui Dumnezeu.

Cum se pot înălța oamenii la cer? Prin darul Duhului Sfânt; prin darul și mila lui Dumnezeu. Omul, când este în păcat de moarte și este călduț, se află în iad cu sufletul. Este mai jos decât toate dobitoacele câmpului, decât toate păsările cerului, decât toată zidirea. El se află atunci cu sufletul în iad.

Dar prin pocăință adevărată și prin darul Sfântului Duh, care dezleagă păcatele prin mâna duhovnicului, se ridică din iad la rai, se ridică din moarte la viață și din om păcătos, care era asemenea cu dracii, se face asemenea cu îngerii. Și nu numai cu îngerii, ci asemenea cu Dumnezeu, pe cât este putința. Căci auzi ce spune proorocul: Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt. Dar voi ca niște oameni muriți (adică prin păcat) și ca unul din boieri (adică ca niște draci) cădeți.

Tot păcatul se cheamă cădere, căci se zice: „A căzut cineva în păcatul curviei, sau a căzut cineva în mândrie sau în lăcomie sau în beție sau în iubirea de argint sau în ură”. De ce se cheamă păcatul cădere? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu și ne coboară de la treapta de oameni și ne fac dobitoace. Căci a zis psalmistul: Și omul în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte și s-a asemănat lor. Deci din oameni ne facem dobitoace. Ne facem draci și chiar mai răi ca ei. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în față, dar omul cu mintea sa îl hulește!

Deci iată cum ne coboară păcatul. Păcatele ne trag mereu în jos, iar darul lui Iisus Hristos și darul Sfântului Duh mereu ne înalță și mereu ne ridică. Căci zice proorocul: De șapte ori de va cădea dreptul, de șapte ori se va ridica. Șapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă veșnicie, număr la nesfârșit. Adică, mereu se repetă căderea și ridicarea omului. Deci, de va cădea omul în toată viața sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, ci să se înalțe iarăși prin darul Sfântului Duh, prin pocăința cea adevărată.

Dar înălțarea aceasta a omului din iad și din rânduiala dobitoacelor și din rânduiala păgânilor și a celor ce nu cunosc pe Dumnezeu, cum se face? Deodată? Nicidecum!

Așa ne învață dumnezeieștii părinți. Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se poate face sfânt, după cum nici deodată nu se poate face drac, ci se ridică pe trepte. Cei ce se străduiesc pe calea mântuirii, merg dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: Merge-vor din putere în putere. Ei capătă mai întâi în inima lor o putere din darul Sfântului Duh, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o măsură din virtute, și după aceea pășesc pe alte trepte.

Dar care sunt treptele acelea, ni le arată dumnezeieștii părinți. Treptele urcușului duhovnicesc sunt trei. Care?

Ați auzit în Scriptură la Levitic, Levitic 23, 1, 32 (în edițiile vechi ale Bibliei), unde se vorbește de sâmbătă, de sâmbete și de sâmbetele sâmbetelor; și iarăși de seceriș, de secerișuri și de secerișul sufletului rațional; și iarăși de tăierea împrejur, de tăierea tăierii împrejur și de tăierea inimii în duh, cum zice marele Apostol Pavel (Romani 2, 25, 29).

Acestea arată tainic în Legea Veche și în cea nouă urcușul sufletului către Dumnezeu. Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, după dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, arată urcușul, sau cum se înalță un suflet până se face Dumnezeu după dar. Toate acestea sunt simbolizate, după Scripturi, de ziua a șasea, a șaptea și a opta. Toate trei treptele duc la îndumnezeirea după dar. Ele sunt făptuirea morală, contemplația naturală în duh și teologia mistică, adică cunoașterea tainică a lui Dumnezeu.

Prima treaptă. Dar ce este sâmbăta sufletului rațional? Sâmbăta în Legea Veche înseamnă odihnă. Sufletul nostru zbuciumat de păcate, de cădere, având conștiința pătată de păcatele sale, când pune început bun cu darul lui Iisus Hristos și se ridică din păcat și se înalță puțin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihnă, dar nu la desăvârșire. Deci, când vei auzi în Scriptură de sâmbătă, să știi ce înseamnă aceasta. Iată ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim: sâmbăta e nepătimirea sufletului rațional, care a lepădat prin făptuire semnele păcatului.

Să vă dau o pildă. Un om a fost bețiv, a fost desfrânat, a fost ucigaș, a fost tâlhar, a fost iubitor de argint. Cine știe ce a făcut săracul în viață, că toți suntem păcătoși. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toată inima, s-a curățit și s-a hotărât să se lepede cu toată puterea de păcate. În locul beției pune înfrânarea, în locul lăcomiei de pântece, postul; în locul iubirii de argint și zgârceniei, milostenia; în locul desfrânării, curăția; în locul somnului mult, privegherea. Și a plantat prin făptuire fapte bune în locul vechilor păcate, pe care le săvârșise mai înainte. El acum se află pe treapta întâi a urcușului duhovnicesc, dar de abia cu fapte bune, nu cu mintea. Căci auzi ce spune: „Sâmbăta sufletului rațional este nepătimirea sufletului rațional, care prin făptuire a lepădat de abia semnele păcatului”.

N-a spus rădăcinile, ci semnele păcatului. Acest om, care se silește să facă fapte bune în locul celor rele și pune început bun de faptă numai cu lucrarea dinafară, de abia a ajuns la prima odihnă a sufletului său rațional. El află o oarecare mângâiere, dar încă este chinuit de gânduri, încă păcătuiește cu mintea, încă este în păcat cu mintea. Și lupta lui cu mintea este groaznică, căci lupta cu patimile cele trupești, cele cu lucrul, ține până la o vreme, iar lupta cu mintea, pentru părăsirea păcatului cu mintea, ține până la moarte.

Treapta a doua. Și despre sâmbete, adică despre sâmbetele îndoite, iată ce spune dumnezeiescul părinte Maxim: „Îndoitele sâmbete înseamnă a doua treaptă a urcușului duhovnicesc. Și se tâlcuiește așa: Slobozenia sufletului rațional, care își retrage mintea sa din simțire, părăsind lucrarea după firea simțurilor prin contemplația naturală în duh, adică prin cugetarea lui Dumnezeu prin zidiri, prin rațiunile lucrurilor”.

Cum se întâmplă asta? Noi păcătoșii în general am părăsit păcatul cu lucrul. Dar cu gândul încă ne luptăm, cu mintea încă păcătuim, cu mintea încă slujim păcatului; fie desfrânării, fie vicleniei, fie urii, zavistiei, mâniei, fățărniciei, mândriei, iubirii de slavă, dorinței de a plăcea oamenilor, nesimțirii, împietririi, răutății, răpirii și nu mai știu care din patimile sufletești.

Unele sunt care se văd, altele care nu se văd. Cele ce nu se văd sunt mai rele și mai vătămătoare decât cele ce se văd. Căci Hristos Mântuitorul, când a venit în lume, n-a mustrat pe desfrânate, nici pe vameși sau pe desfrânați, pe cei care făcuseră păcate trupești. Oare ați auzit în Evanghelie: Vai de tine, desfrânat-o? Sau, vai de tine, tâlharule? Vai de tine, vameșule, că ești păcătos și faci nedreptate? Nu! Ci a zis: Vai vouă, fățarnicilor; vai vouă fariseilor; vai vouă, cărturarilor nebuni și orbi. Și cine a spus aceasta? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care privește în sufletul nostru.

De milioane de ori – cum spune Solomon – ochii Lui sunt mai luminoși decât soarele. El era Dumnezeu și poporul de jos Îl iubea, că simțea puterea dumnezeirii Lui, că le vorbea ca Cel ce are putere, iar nu asemenea cărturarilor. Îl iubeau, dar și El, văzând credința sinceră a lor, îi iubea din inimă, când mergeau după El, pe munți și pe jos, flămânzi, când a înmulțit pâinile în pustie. Căci a zis: Milă îmi este de popor, că sunt ca oile care nu au păstor, risipite.

Dar pe cei dintre marii cărturari, pe farisei și pe saduchei îi mustra, căci vedea într-înșii toate vicleniile și fățărniciile lor. La tâlhari, la vameși și la desfrânate, chiar de vedea păcate grele, vedea la ei și căință și umilință și hotărâre de îndreptare. Iar grele, ca: ura, zavistia, fățărnicia, pizma, viclenia și altele, care sunt mai grele ca patimile trupești, pururea îi mustra și le zicea: „Vai vouă!”, ca un Dumnezeu, Care cunoaște inimile.

Deci iată că sunt păcate cu gândul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele ca cele cu trupul.

Am ajuns deci la treapta a doua a urcușului duhovnicesc. Iată în ce constă această treaptă: Sâmbete înseamnă slobozenia sufletului rațional, care a părăsit chiar și lucrarea cea după fire a simțurilor prin contemplația naturală în duh. Aceasta este treapta a doua pentru suflet.

Dar cum se urcă la ea? Prin luptă cu mintea. Prin minte se ajunge la contemplația naturală în duh. Mai înainte o femeie frumoasă îl smintea, acum nu-l mai smintește. Când vede o ființă frumoasă se mută cu mintea și zice: Dacă ființa aceasta este așa de frumoasă, dar un înger cu cât este mai frumos? Dar heruvimii? Dar serafimii? Dar Cel ce i-a făcut pe dânșii? Își mută mintea sa de la frumusețea cea de aici, la frumusețea cea din ceruri și, în loc să se smintească, se folosește.

Mai înainte, dacă auzea o muzică de dans, aceasta îi tulbura mintea și sufletul. Dar pe treapta a doua a urcușului duhovnicesc, nu-l mai tulbură, ci chiar îl folosește. Căci zice: „Dacă oamenii pot să cânte din instrumente și din organe așa de frumos, ce trebuie să fie în ceruri? Cum cântă îngerii? Ce bucurie este acolo?” Căci se spune în Psaltire: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiță.

Deci așa cugetă cel ce a ajuns la treapta a doua a urcușului duhovnicesc, când aude o cântare lumească, sau un om sau o femeie cântând, sau un oricare alt instrument. Iar când vede soarele, cugetă așa: dacă aici soarele luminează așa, ce trebuie să fie acolo, unde luminează Hristos, Soarele dreptății?

Astfel, omul pe treapta a doua a urcușului duhovnicesc, prin contemplația naturală în duh, adică prin privirea curată la zidirea lui Dumnezeu, se suie îndată cu mintea de la cele văzute la cele gândite și nevăzute și capătă slobozenie de ispite, cum spune Sfântul Maxim.

El se mută cu mintea de la cele auzite aici pe pământ, la cântările cele din cer și zice cu mintea sa: dacă oamenii aceștia de țărână știu să cânte așa, apoi ce cântări trebuie să fie acolo în cer?

Tot așa, de va mirosi ceva frumos, se gândește la mireasma florilor raiului și așa se mută cu mintea toate cele auzite sau văzute sau gustate sau mirosite și pipăite în cugetări duhovnicești.

Iar treapta a treia a urcușului, adică a înălțării sufletului pe treapta cea mai de sus, se numește în Scriptură sâmbetele sâmbetelor. Cel ce a pășit pe treapta a treia a urcușului duhovnicesc, nu mai are nevoie de trepte. Nu mai are nevoie să vadă frumusețea cea de aici, ca să se suie cu mintea la frumusețea ce de sus, sau să audă o cântare de aici, ca să se ducă la cântarea cea de sus, sau să miroasă ceva frumos aici, ca să gândească la mireasma Raiului.

Cel care a ajuns, cu darul lui Iisus Hristos, pe treapta a treia a urcușului duhovnicesc, a devenit un dumnezeu după dar. El are îndumnezeirea cea după dar sau teologia mistică, adică are comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. În el trăiește Hristos precum grăiește Apostolul Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine, sau cum spune în altă parte: așadar, noi avem mintea lui Hristos. Pavel, când a zis că are mintea lui Hristos, trăia în Hristos și Hristos trăia într-însul și deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos.

Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treaptă a urcușului duhovnicesc, de care foarte puțini creștini și foarte rar se mai învrednicesc în zilele noastre – este fiul lui Dumnezeu după dar. Ei au ajuns ziua a opta, după Scripturi, este egală cu treapta a treia a urcușului duhovnicesc”. Ea se mai numește și sâmbetele sâmbetelor.

Sâmbetele sâmbetelor este odihna duhovnicească a sufletului rațional, care părăsește chiar și lucrarea cea după fire a simțurilor și își întoarce mintea sa chiar și de la cugetările cele mai duhovnicești din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care leagă mintea cu totul numai de Dumnezeu în noianul dragostei”. Acela nu mai știe nimic, decât să-L iubească pe Dumnezeu. Unul ca acela ajunge ca Sfântul Antonie cel Mare, care zicea: „Nu mă mai tem de Dumnezeu!” Și l-a întrebat cineva: „Dar de ce?” „Pentru că Îl iubesc!”

Simțind dragostea lui Hristos în inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneală, nici de ocară, nici de batjocură. Dar de ce? Pentru că trăia în Hristos și Hristos trăia în el și era foarte convins că fără voia lui Dumnezeu nu i se va întâmpla nimic. Așa este omul care s-a înălțat cu sufletul pe treapta a treia a urcușului duhovnicesc.

Așadar, tot omul este dator să urce pe cele trei trepte și să se schimbe la față. Dar cum se poate schimba la față? Dacă ieri a fost desfrânat și s-a mărturisit, să nu mai fie! Dacă a fost hoț, să lase hoția! Dacă a fost înjurător sau bețiv, să lase beția și înjuratul sau fumatul; să lase răutățile, să le mărturisească, să le plângă toată viața, să-și facă canonul. Și așa se schimbă omul, nu la fața cea din afară, ci la cea dinlăuntru a sufletului.

Și atunci, așezarea omului care a fost înainte de eliberare, cu aceea care este când intră în fericire și în treptele duhovnicești ale desăvârșirii, nu mai seamănă.

Ieri era ca un drac, slujind păcatului, și astăzi, dacă s-a pocăit, și-a îndreptat viața și s-a sfințit, se face lumină și are lumină duhovnicească într-însul și merge din putere în putere, dintr-o desăvârșire în alta, pe cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc, care sunt:

– Nepătimirea rațională a sufletului sau făptuirea morală (sâmbătă);

– Slobozenia (eliberarea) duhovnicească a sufletului rațional care-și retrage mintea sa din simțire și o leagă de Dumnezeu prin contemplația naturală în duh (sâmbete) și

– Odihna duhovnicească a sufletului rațional (sâmbetele sâmbetelor), care-și retrage mintea sa chiar de la toate contemplațiile naturale în duh, de la cugetările cele mai înalte din zidiri și o leagă cu totul de Dumnezeu în extazul iubirii. Amin.

Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 8