mar. apr. 20th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Tu unde cauți fericirea? (pildă)

A fost odată ca niciodată un pietrar. Acesta lucra atât de mult și cu atâta hărnicie, că Dumnezeu l-a îndrăgit și a hotărât să-i împlinească orice dorință. Pietrarul însă nu știa, și continua să taie zi și noapte în stâncă.

Într-o bună zi, s-a jeluit:

— Asta e viață? Vreau și eu să fiu fericit!

Pe nepusă masă, i se arată un înger și îl întreabă:

— Dar ce trebuie să se întâmple ca să te simți fericit? Spune, și totul se va îndeplini.

— Vreau să fiu bogat — a zis pietrarul. Vreau să trăiesc într-un oraș mare, într-un palat înalt, și acolo să stea un pat cu baldachin și cu cearșafuri de mătase. Să dorm în el zile întregi, iar noaptea să mă uit pe fereastră la cerul plin de stele.

— Ești bogat — a zis îngerul, făcând un semn cu mâna.

Și pietrarul a devenit bogat. Acum trăia într-un oraș mare, într-un palat înalt, așternut cu cearșafuri de mătase, și se simțea cel mai fericit om din lume.

Asta a ținut însă doar până când a auzit odată un zgomot venit din stradă. Fostul pietrar s-a uitat pe fereastră și a văzut o caleașcă din aur, în care mergea împăratul. Mulțimile de orășeni își întâmpinau cu bucurie cârmuitorul.

Și bogatul nostru și-a dat deodată seama că e nefericit.

— Împăratul e mai puternic decât oricine — s-a gândit el. Ei, dacă aș putea să mă facă împărat, aș fi fericit cu adevărat.

Iar i s-a arătat îngerul și i-a zis:

— De acum ești împărat.

Și fostul pietrar a devenit, într-adevăr, împărat, fiindcă la Dumnezeu nimic nu este cu neputință.

Într-o bună zi, și-a dat însă seama că soarele poate să facă niște lucruri la care împăratul nici nu visează.

— Sunt nefericit. Sunt nefericit, fiindcă soarele e mai puternic decât orice stăpânitor din lume. Are putere să usuce chiar un râu cu unde bogate. Ei, dacă aș putea să mă fac soare, chiar aș fi fericit — a suspinat el. 

Și iarăși s-a arătat îngerul și a zis:

— Ești soare.

Și omul a devenit soare. Acum simțea în sine o putere nepământească. Putea să schimbe lumea cum avea chef, să dea viață ori să nimicească fără cruțare tot ce-i viu.

Asta a ținut însă doar până când a băgat de seamă un nor. Norul era ușor și moale, însă putea să se preschimbe în nor de furtună și fără osteneală, ca în joacă, să prefacă iar câmpurile uscate în covoare de flori.

Și omul a căzut iarăși în mâhnire.

— Sunt așa de nefericit! — a început să se tânguiască. Norul ăsta e mai puternic decât mine. Dac-aș putea să mă fac nor, de bună seamă că aș fi nemăsurat de fericit.

Iarăși i s-a arătat îngerul și a zis:

— Esti nor.

Acum, omul nostru era nemăsurat de fericit. Se desfăta de simțirea puterii sale și de tăria sa cea nebiruită — căci de acum era în stare să îndrepte, după bunul său plac, chiar și lucrarea soarelui!

Într-o bună zi a văzut însă o stâncă și a rămas uimit de puterea ei. Stânca era arsă de soare, potopită de ploi, însă părea că nimic n-o poate schimba și, cu atât mai mult, n-o poate nimici.

Omul s-a simțit iarăși tare nefericit și a zis:

— Ei, dacă aș fi stâncă, aș dobândi fericirea adevărată…

Iarăși s-a arătat îngerul și a zis:

— Gata, ești stâncă.

Ce încântare pe omul nostru! Ce bucurie pe capul lui! Și, deodată, a simțit cum cineva îi trage cu dalta în coastă.

…Era un pietrar mic, dar tare puternic.

din cartea: De ce nu sunt înger