Sfântul Efrem Sirul arată că aproape de chilia lui era un pustnic cu numele Iulian.
Acest pustnic își făcuse o chilie în formă de mormânt într-o piatră și stătea acolo și pururea se ruga și postea. Dormea pe piatră jos, căci nu avea pat. Dar avea umilință și lacrimi în rugăciune, încât, când citea la Psaltire sau în Sfânta Scriptură, unde vedea scris cuvântul „Doamne”, „Dumnezeule” sau „Iisus Hristos”, stătea și vărsa multe lacrimi pe numele Mântuitorului.
Sfântul Efrem spunea: M-am dus odată la dânsul și când m-am uitat în cărțile lui, acolo unde era scris „Dumnezeu” sau „Iisus Hristos”, acolo nu se mai cunoșteau slovele.
N-am cunoscut lucrarea lui. Atunci l-am întrebat:
– Părinte, de ce în cărțile sfinției tale, unde stă scris numele Dumnezeu este șters?
Sfântul Efrem era un fel de duhovnic al lui.
– Pentru Dumnezeu, Părinte Efrem, îți voi spune: Femeia aceea păcătoasă din Evanghelie a spălat picioarele Mântuitorului și le-a șters cu părul capului ei, iar eu, când văd scris numele Mântuitorului, parcă Îl văd pe El, și atunci curg multe lacrimi din ochii mei. Măcar că nu văd picioarele Lui, îi văd numele Lui de pe cărți.
Vezi câtă umilință era în acest suflet? Câtă pătrundere și simțire dumnezeiască în el? A zis Sfântul Efrem:
– Bună este lucrarea ta, părinte, dar, pentru Dumnezeu, te rog să cruți cărtile. Că dacă ai să mai plângi mult, nu se va mai cunoaște nimic pe ele.
Așa multă umilință avea.
Apoi l-a întrebat Sfântul Efrem:
– Cum ai atâta umilință?
– Eu, când îmi aduc aminte că Dumnezeu m-a adus la ființă din ce nu am fost și mă rabdă în toate zilele vieții mele și în toate clipele pentru neputințele și păcatele care le fac cu gândul, cu voie sau fără de voie, cu știință sau cu neștiință, mă gândesc cât de bun este Dumnezeu și cât sunt eu de rău, că sunt izvor de păcate. Cugetând așa, nu pot să nu plâng, rugând pe Dumnezeu să facă milă cu mine, cum a făcut altădată cu femeia păcătoasă.
La urmă a spus Sfântul Efrem: „Ai văzut un om care iubea pe Dumnezeu din toată inima? Unde vedea scris numele lui Dumnezeu, îl uda cu lacrimi. Această dragoste de Dumnezeu, cine o are cu adevărat se mântuiește”.
Noi citim cărți, în plus, ne rugăm ceasuri întregi fără umilință, fără zdrobire, fără lacrimi și rugăciunea noastră este seacă, o rugăciune cu secetă, cu uscăciune, cu răceală, cu părăsirea darurilor. Și de ce? Pentru că ne rugăm doar cu gura; nici cu inima și nici cu mintea nu ne rugăm.
Cine vrea să iubească pe Dumnezeu, trebuie să învețe ca pururea să verse lacrimi pentru păcatele lui.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 2
[…] când puneau îngerii batistele în cântar, îi ridicau pe draci în sus, că erau mai grele pocăința și lacrimile tâlharului decât fărădelegile lui. Și a trecut în ceruri. Și în loc să curgă sânge […]
[…] — Să vă spun cât de tare a căzut în patima băuturii acest om? întrebă părintele, mirându-se câtă liniște se făcuse în biserică. Nu, nu o să vă spun. Am vrut numai să vă dați singuri seama că, atâta vreme cât vă vorbeam despre îndreptarea vieții, unii șușoteau. Cum a venit vorba despre un păcătos care poate fi bârfit, care poate fi arătat cu degetul, s-a făcut liniște. Nu vă voi mai spune altceva astăzi, decât atât: dacă veniți la biserică din orice alt motiv, și nu pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu și a vă ruga împreună cu ceilalți, dacă vă interesează numai subiectele de bârfă sau subiectele care vă ridică în proprii ochi, făcându-vă să vi se pară că sunteți superiori celor care stau la această oră în fața televizoarelor, ar trebui să vă dați seama că greșiți. Biserica este casa lui Dumnezeu. Vreți s-o transformați în sală de spectacol, în salon de bârfe? Să nu fie așa! Luați aminte la cursele vrăjmașului care, dacă nu a reușit să vă împiedice să ajungeti la biserică, se luptă să vă sucească mințile și să vă îndemne să vorbiți în loc să vă rugați sau să ascultați cuvinte de folos. Aș mai fi avut multe să vă spun, dar o să vi le spun altă dată. Vă las să vă gândiți singuri dacă vreți să mergeți pe calea mântuirii. Și, dacă nu vreți, nu știu ce rost are să mai veniți la biserică. Iar dacă vreți, nu știu ce rost are să șușotiți și să clevetiți, în loc să vă rugați lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă… […]
[…] trebuie să facă și monahul și orice creștin credincios, zicând în tot ceasul cu zdrobirea inimii și cu lacrimi fierbinți: „Vai mie, vai mie ticălosul! Cum mă voi arăta, eu nepriceputul, la acel Divan al dreptei […]
[…] mare). Doamne, miluiește cu milostivirea Ta pruncii care au murit în pântecele meu, iar pentru credința și lacrimile mele nu-i lipsi de Lumina Ta cea dumnezeiască. […]
[…] când puneau îngerii batistele în cântar, îi ridicau pe draci în sus, că erau mai grele pocăința și lacrimile tâlharului decât fărădelegile lui. Și a trecut în ceruri. Și în loc să curgă sânge din […]