Vizitatorii care aveau interese duhovnicești îl bucurau nespus pe părintele Paisie Aghioritul. Li se dedica în întregime, desființând hotarele timpului. Petreceau multe ceasuri discutând, fără să-și dea seama cum trece timpul. Atunci părintele era marele arhondar, care le oferea fraților săi din preaplinul învățăturilor lui duhovnicești. Cei care îl aflau pe părinte în asemenea clipe, erau fericiți.
Odată, în arhondaricul aflat în aer liber de la Panaguda s-au întâlnit două grupuri. Trei monahi și trei mireni. Cu toții voiau să vorbească cu părintele Paisie despre viața duhovnicească și îndeosebi despre problema arzătoare a cugetelor.
— Părinte, o să ne vorbești despre avioane? a zis monahul Nicodim.
— Ce spui, binecuvântatule, eu n-am făcut armata la aviația militară. Am făcut-o la transmisii, a răspuns râzând părintele.
— Vorbește-ne despre cugete părinte, care ne ispitesc în fiecare zi, l-a lămurit Nicodim.
— De atâtea ori v-am vorbit despre cugete și încă vă ispitesc? Nu vă luptați să le alungați? Știți, cugetele seamănă cu avioanele care zboară liber și nu Ic putem împiedica. Însă când acestea fac aeroport în sufletul nostru și încep să aterizeze, atunci nu ne mai găsim liniștea.
— Părinte, te referi la cugetele rele.
— Sigur că la cugetele rele. Pe cele bune le vrem, pentru că ne îndeamnă la virtute. Oamenii se împart în două categorii. Una se aseamănă cu musca, iar cealaltă cu albina. Musca, după cum știm, dă mereu târcoale murdăriilor, chiar dacă ar exista lângă ea flori înmiresmate. Așa sunt oamenii care au cugete rele. Însă albina se așează doar pe flori și se ferește de mizeriile pe care le vede. Aceștia sunt oamenii care au mereu cugete bune. Vă voi povesti două întâmplări din Panaguda. Veți vedea cum gândesc albinele, și cum gândesc muștele. Odată, a venit aici un tânăr de douăzeci și șapte de ani și a sunat clopoțelul să-i deschid. Era de dimineață și încă nu descuiasem. Am ieșit afară și l-am văzut la gard. Era un băiat cuminte, cu evlavie. Mi-a spus:
— Părinte, vreau să-l văd pe părintele Paisie.
Eu, pentru a-i încerca cugetul, i-am spus:
— Nu este aici. S-a dus la Karies să-și cumpere țigări.
— Bine, o să-l aștept, a zis el, având în minte mereu cugetul bun.
— Pleacă, i-am spus. De ce aștepți să-l vezi? Acela este…
— Nu părinte, eu vreau să-l văd, a insistat.
Tânărul acesta avea cugete bune și nu i le puteam alunga, deși am încercat în fel și chip. Nu primea în el cugetul rău. Era un suflet bun.
— Părinte, să ne spui și despre muște, căci noi într-acolo înclinăm, a zis monahul Arsenie.
Părintele a zâmbit puțin și a continuat:
Altă dată a venit un tată și mi-a cerut să mă rog pentru fiul său, care era grav bolnav. I-am spus:
— Eu voi face ceva, dar trebuie ca și tu să ajuți. Desigur, nu te îndeletnicești cu rugăciunea, postul, metaniile etc. Dar trebuie să te lași de un defect?
— Ce defect, părinte? m-a întrebat.
— Trebuie să te lași de fumat, i-am răspuns.
M-a ascultat cu atenție și când i-am deschis biserica să se închine, fără să-mi dau seama, a lăsat pe o strană pachetul de țigări și bricheta. În ceasul acela a venit și un alt om, care a intrat și el în biserică, a aruncat o privire din curiozitate și a ieșit afară. S-a dus și s-a așezat lângă zidul bisericii, a aprins o țigară și a fumat fără jenă. Am ieșit afară și l-am văzut.
— Aici fumezi, binecuvântatule, lângă biserică? Du-te mai încolo, între copaci și fumează. Nu e potrivit să fumezi aici, i-am spus.
Însă el avea cugete rele și viclene și mi-a zis cu glas provocator.
— De ce te deranjează că fumez? Tu fumezi în biserică și eu, că fumez afară, nu e bine?
I-am spus iarăși să plece de acolo, dar el stăruia și-mi repeta aceleași cuvinte. „Dar ce zice?” m-am întrebat. Am intrat în biserică și am văzut pachetul de țigări pe care-l lăsase sărmanul tată. Am înțeles imediat că mă judecase greșit și credea că țigările sunt ale mele și că fumez în biserică. I-am explicat cum stau lucrurile, dar el avea cuget rău. Îi lipsea dispoziția de a se folosi sufletește.
— Părinte, tragem concluzii pripite despre ceilalți, dar și despre noi, a zis părintele Iosif, al treilea monah din grup.
— Altă dată am avut probleme cu un tânăr care-mi cerea să-l primesc ca ucenic. Eu îi spuneam că nu-mi fac ucenici însă el stăruia. În cele din urmă l-am alungat, spunându-i să meargă în altă parte. A plecat nervos și peste câteva zile s-a întors. Când a venit, mă aflam în curte și mâncam două roșii cu posmagi. Aveam o stare bună și-l mulțumeam lui Dumnezeu pentru toate cele pe care mi le-a dăruit. Când l-am văzut pe tânăr, m-am ridicat, am dus înăuntru farfuria și mi-am spălat fața de lacrimile care-mi curgeau. Când am ieșit afară și m-am dus spre el, mi-a zis provocator; „Ai mâncat carne și când m-ai văzut, te-ai ascuns. Și mai faci și pe ascetul cu noi! Acum înțeles cine ești cu adevărat”. Ați văzut ce-am pățit?
Părintele a continuat să le vorbească despre cugete și să le povestească despre diferite întâmplări. Cei trei mireni îl urmăreau cu atenție însă fără să întrebe ceva. Părintele s-a întors spre ei și le-a spus:
— Cugetele sunt în funcție de duhovnicia omului. Odată, trei oameni se aflau într-o piață și discutau ca să treacă timpul. Deodată a trecut prin fața lor un tânăr grăbit. Primul gândea despre tânăr: „Se pare că a furat ceva și se duce să-l ascundă, ca să nu fie prins” Al doilea și-a spus: „Are vreo întâlnire și a întârzia€’. Însă al treilea cugeta diferit: „Poate că e psalt și merge la biserică să nu întârzie”. Primii doi n-au avut cuget bun, iar al treilea a avut. Trebuie să deschidem o fabrică care să producă cugete bune. Prin cugete bune să înfruntăm diferitele greutăți ale vieții, mari și mici! Eu odată călătoream. În autobuz era gălăgie mare. Șoferul pusese casetofonul să cânte foarte tare însă eu nu eram deranjat. Îmi spuneam: „Dacă/ Doamne ferește, s-ar fi întâmplat vreun accident mai înainte și ar fi trebuit ca răniții să fie scoși și băgați în autobuzul nostru, atunci cum aș fi suportat acea scenă? Slavă lui Dumnezeu! Lumea este bine și chiar cântă”. Astfel, gălăgia lor a fost biruită de psalmodierea mea. Ei cu ale lor și eu cu rugăciunea mea.
— Părinte, e adevărat că noi, monahii, ne necăjim repede, atunci când ceva ne deranjează sau ne schimbă lucrurile, a zis părintele Nicodim.
— Ne necăjim fiindcă nu vrem să tăiem voia noastră. Nu înfruntăm greutățile prin cugete bune. Îmi amintesc că odată am mers la un schit pentru a vizita niște frați, Atunci s-a apropiat de mine un monah tânăr și mi s-a văitat că doi părinți mai în vârstă care se nevoiau în chilia vecină, cumpăraseră un măgăruș care avea clopoțel și sunetul lui îl deranja. Acesta căutase prin canoane pentru a dovedi că era un lucru rău că părinții cumpăraseră măgarul. L-am ascultat cu atenție și apoi l-am dezamăgit: „Dar frate, pe ceilalți părinți nu-i deranjează. Doar tu te vaiți. Nu-ți ajunge că cei doi părinți bătrâni au măgărușul și nu-ți cer ție să-i ajuți? Te-ai gândit că dacă măgărușul n-ar avea clopoțel s-ar pierde și ar trebui, ca un vecin bun ce ești, să-l cauți?” Am încercat să-l ajut. Nu știu ce s-a întâmplat pe urmă. Altădată iarăși, cu mulți ani înainte, călătoream cu un camion de la Uranopoli spre Salonic. În remorcă erau niște scânduri drept canapele și multe lucruri. Toate erau răvășite. Existau valize, portocale, pește, lăzi murdare de pește și călători, mireni, monahi și copii de la școala Athoniada. Lângă mine ședea un om gras, care se văita încontinuu. Mai încolo era un monah murdar, pe care aproape că-I striviseră lăzile și se ferea să nu-I lovească în cap. L-am întrebat în ce stare este și mi-a răspuns având cuget bun: „Aici e mai bine decât în iad, părinte”. Vedeți, mireanul avea cuget rău și de aceea se văita, pe când monahul înfrunta prin cuget bun situația dificilă și nu spunea nimic.
— E important ca omul să aibă cugete bune, părinte. Însă noi suntem afundați în cugete rele, a zis părintele Arsenie.
— Un cuget bun prețuiește cât o priveghere îndelungată, are mare putere. De aceea trebuie să avem cugete bune.
— Părinte, a zis părintele Nicodim, mi-a venit un cuget să stăm aici până diseară, ca să ne spui și altele. Acesta este un cuget bun?
— E bun, dar trebuie să plecați, fiindcă așteaptă și alții dincolo de gard.
Și au plecat plini de cugete bune, de la arhondaricul cuviosului părinte.
Dionisie Tatsis; Povestiri despre părintele Paisie