Omul ajunge să-și cunoască patimile în ispite. Uneori acesta se leagă din toată inima de un lucru mărunt, deșert și inutil, iar alteori chiar și de unul necesar și scump. De aceea, dacă îl pierde, se tulbură, suferă și se întristează, nu-și găsește locul și nici liniștea, de parcă ar fi pierdut ceva important de care i-ar depinde viața, liniștea și îndestularea.
Cunosc un caz când o persoană își pierduse pieptenele preferat de baga, care fusese meșteșugit cu iscusință din argint și avea o inscripție cu informații privind persoana care i-a făcut acest cadou, data și destinatarul. Întristarea și strâmtoarea au doborât-o, și L-a pierdut pe Dumnezeu din inima sa, lipsindu-se de pace, de duhul rugăciunii și de puteri. În plus, a rămas și fără compasiunea apropiaților ei, din partea cărora se bucura mai înainte de bunăvoință și de respect.
Se părea că persoana aceea căzuse cu totul de la Dumnezeu, de la orice iubire sinceră și de la compătimirea aproapelui. A reușit să se liniștească doar după lupte crâncene cu sine însuși. Iată cum un lucru mărunt devine adesea motivul căderii de la Dumnezeu, de la Evanghelie, de la iubirea de aproapele. Dar câte alte atracții pătimașe mai are omul, care îl împiedică să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele: diverse lucruri sau diverse persoane!
Cel ce iubește pe tatăl ori pe mamă (…) pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37).
Sfântul Ioan de Kronstadt; Calea mântuitoare