Era un om deprins să fure, măcar de-ar fi fost sărac. Da de unde! Era om gospodar, avea femeie bună, credincioasă și copii, avea boi, avea oi, cai, porci, vite, păsări, pământ, livezi, vii, dar a fost crescut rău la părinții lui, că nu era sătul până nu mânca ceva de furat. Omul acesta de multe ori avea discuții cu soția lui. Soția lui bună îi spunea:
– Măi, omule, ulciorul nu merge de multe ori la apă. Căci îi rușine în sat, dacă te-o prinde pe tine că furi; toți or să te judece pe tine de ce ai furat, că ai tot ce îți trebuie. De ce furi, mă?
– Femeie, eu nu pot. Până n-oi mai lua eu de la cutare boier, de la cutare om, de la cutare proprietar!
Odată era în luna lui iulie, luna era plină pe cer senin ca ziua. El venise din țarină, și a văzut lanurile pline de clăi de grâu, jumătăți de grâu, cum se cheamă în alte părți. Ce s-a gândit el? „Ce bine ar fi să aduc eu o căruță de grâu din acesta la mine”, că era grâu frumos. A venit acasă, a pregătit căruța și caii, drugul de legat snopii; a pus niște fân pentru cai și iarbă verde în căruță și-n puterea nopții, când doarme și pasărea – cum zice țăranul -, a luat o copiliță numai trei-patru ani cu el. Copilei îi plăcea să meargă cu tată-său cu căruța totdeauna.
– Tătăică, mă iei cu căruța?
– Te iau!
Dar mă-sa a zis:
– Stăi acasă!
– Nu! și a început a plânge copila.
– Dă-i drumul! Copila vrea să audă cum merg caii, s-o plimbe tată-său cu căruța.
Dar a fost o pronie dumnezeiască aceasta și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. A venit omul acesta la furat snopi în țarină. Un lan de grâu era lângă pădure mare și un drum de țarină pe marginea pădurii. El a tras caii cu oiștea pe unde trebuia să iasă de pe lan, a luat din gură la cai zăbala și le-a dat să mănânce.
Copilița a rămas în căruță. Era lună, senin și se vedea bine la mare distanță. Și s-a dus pe lan omul ăsta, de meserie hoț din copilărie, și a început să se uite în toate părțile: și la stânga și la dreapta și înainte și înapoi. Se uita așa. De ce se uita? Ca nu cumva să fie vreun paznic pe lan. Dar tot ce își zicea: „Chiar dacă ar fi, acuma doarme într-o claie, că acu-i puterea nopții”. În acest timp copilița se uita de la căruța cum taică-său se uita în toate părțile, și încolo și încolo și se minuna ea în mintea ei – copii naivi – de ce se uită taică-său așa?
După ce s-a încredințat el că nu este nimeni și nu-l vede nimeni, a luat câțiva snopi de grâu și a venit la căruță. Copilița, prin care a vorbit Duhul Sfânt, întreabă pe taică-său:
– Tătăică, mata ai uitat ceva!
– Dragul tatei, dar ce-am uitat?
– Mata ai uitat ceva! Te-ai uitat în toate părțile, dar ai uitat să te uiți și în sus!
– Cum ai zis?
– Mata în sus de ce nu te-ai uitat?
Dar copila n-a zis ca să-l mustre pe tatăl ei. Ea a crezut că poate așa-i bine, dacă se uita în toate părțile, să se uite și în sus. Dar l-a costat pe om foarte mult.
– Cum, cum ai zis?
– Tătăică, eu am crezut că trebuie să te uiți și în sus!
Și atâta l-a certat frica lui Dumnezeu pe om, că a luat snopii, i-a dus înapoi și a făcut claia; a venit, a întors caii, a pus zăbala la cai, și a pus copilița în căruță și cu căruța goală s-a întors acasă. Când vine acasă, femeia știa că nu vine niciodată cu golul. Ori fura bostani, ori popușoi, ori grâu, ori altceva, el venea încărcat. Îl vede, de data asta mai erau două-trei ceasuri pân-la ziuă, că vine cu golul:
– Măi, omule, dar ce ai pățit? Ce-ai pățit?
– Femeie, câte zile voi avea nu mai fur!
– Ce-ai pățit? Bine ți-a făcut! Te-a prins! – ea credea că l-a prins. Ți-am spus eu ție. Așa gospodar la furat!
– Măi femeie, nu m-a prins nimeni.
– Nu cred. Te-a prins! De ce-ai venit cu golul?
– Nu mai fur câte zile oi avea!
– Dar ce-ai pățit?
El arată copilița și zice:
– Din cauza copilei.
– Dar ce ți-a făcut copila?
– Din cauza ei nu mai fur în veacul veacului. Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei.
– Dar ce-a zis copila?
– Eu m-am dus pe lan – cum îi obiceiul meu -, și-nainte de a începe a căra snopii mă uitam: în stânga, în dreapta, încoace-ncolo. Copilița mă vedea de la căruță și când am venit m-a întrebat: „Tătăica, mata ai uitat ceva; ai uitat să te uiți și în sus”.
Atunci m-am gândit cât sunt de nebun. Dumnezeu îmi vorbește prin gura copilei, că trebuia să mă uit mai întâi în sus; că dacă mă uitam în sus, nu mai era nevoie să mă uit la dreapta, la stânga, sau înainte, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi. Ochii lui Dumnezeu – cum spune Solomon – sunt de milioane de ori mai luminoși decât soarele și nu este loc unde nu cercetează atotștiința lui Dumnezeu. Cum zice și Apostolul: „Știința lui Dumnezeu străbate până la despărțirea duhului de a sufletului, nu numai până la despărțirea trupului de a sufletului”.
Omul este icoana Preasfintei Treimi. El are minte, cuvânt și duh. Duhul cel în chip de raze de lumină, care-i în inimă, cu acesta omul îi mai mare decât îngerii; că îngerii nu s-au făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci numai omul. Omul este icoană vie a Sfintei Treimi pe pământ, are minte, cuvânt și duh. Mintea este chipul Tatălui, cuvântul este chipul lui Hristos, iar duhul cel de viață făcător este chip al Duhului Sfânt.
Acest duh de viața nu-i duhul cu care vorbim, acesta este sluga minții și are altfel de cuvânt. Iar acela este un dor gânditor, stă între minte și între cuvânt și circumscrie – are în sine – și pe minte și cuvânt, după Sfântul Grigorie Palama, preaîndumnezeitul la minte. Deci până acolo străbate știința lui Dumnezeu, până la despărțirea duhului de a sufletului și nimeni nu poate să se ascundă cu vreun gând de la atotștiința Ziditorului.
Acest Duh Sfânt l-a cercetat pe acest om cu frica lui Dumnezeu și s-a gândit: „De acum înainte nu voi mai fura în veci, cât voi trăi. Ba, am să mă duc să mă mărturisesc și să-mi fac canonul pentru câte am făcut în viața, că dacă mă mai duc la furat trebuie mai întâi să mă uit în sus. Și dacă mă uit în sus mi-e destul atât, ca să nu mai pot fura în vecii veciilor, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi”.
Iarăși vă spun: începutul înțelepciunii este frica Domnului. Ea este temelia tuturor faptelor bune. Înțelepciunea are două capete: primul este frica de Dumnezeu și cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, că toată fapta bună se începe din frica lui Dumnezeu și se termină în dragostea lui Dumnezeu, care este legătura desăvârșirii și cea mai înaltă faptă bună.
Dumnezeu cel închinat în Treime, Părintele, Cuvântul și Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită și Preacurata Lui Maică și toți sfinții să ne fie în ajutor, să nu uităm frica lui Dumnezeu și să păzim poruncile Lui. Amin.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 1