unde locuiește diavolul
Distribuie

Unde locuiește diavolul? Atâta vreme cât satana a fost înger supus al lui Dumnezeu, locuia în cer, unde împreună cu toate legiunile îngerești participa la fericirea dumnezeiască. După căderea sa însă, locul șederii și al lucrării lui a devenit „văzduhul”, adică spațiul din deasupra pământului. Aceasta se vede clar din cartea lui Iov, în care chiar diavolul mărturisește că a colindat lumea întreagă, prin văzduh (Iov 1: 7 și 2: 2). Apostolul Pavel, după cum am spus deja, îl numește pe diavol „stăpânitorul puterilor văzduhului” și pe duhurile rele „duhurile răutății care sunt în stihiile cerești” (Efeseni 2: 2 și 6: 12), arătând astfel locul unde locuiesc și lucrează. „În stihiile cerești” înseamnă aici în văzduh, căci deseori în Scriptură văzduhul este numit cer, precum, de pildă, „păsările cerului” înseamnă păsările care zboară în văzduh (Matei 6: 26). Sfântul Teofan Zăvorâtul dă următoarea explicație: „De obicei, felul în care se traduce și se înțelege cuvântul „cer” arată că duhurile zboară în văzduh. Și după cum văzduhul ne înconjoară de pretutindeni, așa și duhurile răutății se apropie de noi ca țânțarii de ținuturile umede” .


Văzduhul, desigur, nu este locuința definitivă a demonilor, ci una provizorie. Sfântul Nicodim Aghioritul scrie despre aceasta: „Demonii, cu îngăduința lui Dumnezeu, nu locuiesc în văzduh pentru că acesta ar fi locul hărăzit osândirii lor, ci pentru nevoințele celor aleși și pentru îndreptarea păcătoșilor… Căci iadul este locul în care aceștia vor fi osândiți, și chinurile iadului îi așteaptă, cum i s-a spus lui Lucifer: Dar acum tu în iad te vei pogorî, în chiar temeliile pământului” (Isaia 14: 15). Și apostolul Iuda a spus despre aceștia:Iar pe îngerii care nu și-au păzit vrednicia, ci și-au părăsit locașul, i-a pus în pază sub întuneric, în lanțuri veșnice, spre judecata zilei celei mari” (Iuda 6)”.


În afară de „văzduh” și de „spațiul de deasupra pământului”, ca sălașuri ale demonilor sunt pomenite deseori în Sfânta Scriptură, în Sinaxare și în Paterice și anumite locuri „pământești”: diferite ținuturi din pustie, cetăți ori case părăsite, temple și altare ale idolilor, mormintele morților, puțuri, lacuri, râuri etc.


Cu toate că pustia, în general, este numită ca locuință a demonilor, nu trebuie niciodată să considerăm că aceasta este locuința firească a lui satana și că se află sub stăpânirea cuvenită lui. Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, a așezat duhurile apostaziei în ținuturi nelocuite de oameni. Lucrul acesta este subliniat și de Sfântul Ioan Sinaitul, când spune că demonii obișnuiesc să stea în locuri pustii, pentru că, de dragul nostru, au fost trimiși acolo de Domnul.


Faptul că duhurile rele locuiesc în pustietăți și în morminte îl vedem în cazul demonizatului din Gadara, care „avea locuința în morminte, …și neîncetat, noaptea și ziua, era prin morminte” (Marcu 5: 3-5), iar faptul că obișnuiesc să stea prin puțuri și ape este arătat de rugăciunile de sfințire a apelor și de troparele praznicului Arătării Domnului, care vorbesc despre „balauri”, adică despre demoni, care „se cuibăresc” în ape și care cu harul lui Hristos sunt alungați.


Este foarte interesantă referirea din Vechiul Testament, că unele cetăți, care sunt osândite de Dumnezeu cu pustiirea, devin sălașuri ale demonilor (Isaia 13: 20-21 și 34: 13-14; Baruh 4: 35).


Mulți Sfinți s-au nevoit aspru pentru a zidi biserici și mănăstiri sau doar pentru a locui într-o regiune pe care demonii o considerau a lor. În Viața Sfântului Sava, de pildă, se vorbește despre Castellio, munte „înfricoșător și sălaș al mulțimii demonilor care s-au cuibărit acolo”, și unde Sfântul a zidit o mănăstire, după ce mai înainte o curățise de locuitorii săi răi, prin multe rugăciuni și osteneală. Întâmplări asemănătoare întâlnim și în viețile sfinților Antonie, Macarie etc.


Chiar și în tradițiile populare și în legende se face deseori referire la case bântuite sau la duhuri și fantome, care acționează în locuri în care s-au întâmplat crime, nedreptăți, procesiuni vrăjitorești cu invocări de demoni etc.


Acest lucru nu este de mirare. Fiindcă, după cum există locuri sfinte, afierosite iubirii și slujirii lui Dumnezeu, de exemplu biserici, mănăstiri, lăcașuri de închinăciune etc., la fel există și locuri necurate, pângărite de lucrarea satanei, ca, de pildă, case de vrăjitori, altare și temple ale idolilor, locuri unde se săvârșesc procesiuni de magie etc.


În acest sens, sălașuri ale duhurilor rele pot fi și cetăți mărețe și locuite de mulțimi de oameni. Sfânta carte a Apocalipsei scrie despre Pergam, cetate veche din Asia mică, că este sălaș și tron al satanei: „unde este scaunul satanei…, acolo unde locuiește satana” (2: 13). De asemenea, despre cetatea cea mare, care simbolic este numită Babilon, se spune că este „sălaș al demonilor și cuibar a tot duhul necurat” (18: 2).


Cetățile acestea sunt denumite sălașuri ale demonilor pentru că, datorită vieții păcătoase a locuitorilor lor, trecuseră în stăpânirea diavolului. Astfel, chiar locuitorii deveniseră „conlocuitori” și sălașuri ale demonilor.


Desigur, este posibil ca omul să devină, dacă vrea, sălaș al duhurilor rele, precum, dimpotrivă, poate deveni templu al Duhului Sfânt (vezi I Corinteni 3: 16 și 6: 19). Însuși Domnul l-a caracterizat ca „lăcaș” al demonilor pe omul care nesocotește mântuirea lui și în al cărui suflet odihnesc în orice chip duhurile rele (vezi Matei 12: 43-45).


Vorbind în general despre chestiunea locuinței duhurilor rele, suntem datori să ținem seama de următoarele adevăruri:


a) Demonii, deși ca ființe zidite se află negreșit într-un spațiu, totuși nu au niciun loc care să fie exclusiv al lor, căci toate aparțin Ziditorului universului: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc în ea” (Psalmi 23: 1). Au o prezență stăpânitoare doar în săvârșirea răului și a păcatului. Foarte potrivite sunt cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur despre asta: „Lăcașul diavolului nu este decât în păcat


b) Numai Dumnezeu este „pretutindeni prezent” Cu toate că demonii, duhuri fiind, sunt iuți în mișcările lor, totuși nu e cu putință să apară în același timp în mai multe locuri. Acest lucru face ca ei să nu cunoască cele ce se întâmplă departe de locul unde se află de fiecare dată.


De pildă, să ne aducem aminte de o întâmplare din Pateric: atunci când Sfântul Macarie Egipteanul a mers la un schit și prin povețele lui l-a îndreptat pe monahul Theopemt, care fusese înrobit de cugete demonice, diavolul n-a priceput această mișcare a Sfântului, și de aceea s-a mirat de schimbarea monahului.


din cartea; Demonii și lucrările lor

Distribuie