Diavolul nu este un vrăjmaș foarte primejdios în războiul vădit şi în atacurile frontale. Însă prin războiul său viclean şi ascuns distruge multe suflete. Este foarte născocitor în uneltiri şi foarte experimentat în întinderea curselor. De aceea, de altfel, i s-a dat şi numele de „viclean” şi amăgitor”.
„Vrăjmașul cel uneltitor”, spune Sfântul Grigorie Teologul, ,,a născocit mii de sulițe ucigătoare, care deseori sunt ascunse sub o mască frumoasă. Prin acestea le pregătește sfârșit mizerabil oamenilor, așa cum o undiță băgată în apă le aduce moarte peștilor”.
Sfântul Antonie cel Mare a văzut toate cursele vrăjmașului întinse deasupra pământului, atât de bine ticluite, încât se întreba dacă există vreun loc să treacă cineva printre ele fără să fie prins.
Sfântul Macarie, iarăși, l-a văzut pe diavol în chip de om, purtând un veșmânt găurit, şi din fiecare gaură a lui atârna un mic vas. Fiecare vas conținea un anumit fel de ispită, pe care diavolul le-o oferea monahilor, cu nădejdea că cineva va primi ceva din toate acestea. De aceea, Sfântul ne povățuiește: ,,Trebuie să observăm cu mare agerime uneltirile şi vicleniile şi planurile rele ale vrăjmașului. Fiindcă, după cum Sfântul Duh spune prin gura lui Pavel că s-a făcut toate tuturor, încât să-i câștige pe toți, așa şi răutatea se străduiește să se facă toate, încât pe toți să-i conducă la pieire”.
Sfânta Singlitichia arată câteva din cursele diavolului: ,,Atunci când diavolul nu poate înrobi sufletul prin sărăcie, îi oferă ca momeală bogăția. Dacă nu izbutește prin injurii şi calomnii, aduce laude şi slavă. Când nu-l poate birui pe omul sănătos, îi îmbolnăvește trupul. Când, în general, nu poate amăgi prin plăceri, se străduiește să ne răvășească prin suferințe”.
Apostolul Pavel, întrucât cunoștea bine planurile viclene şi cursele satanei, a spus: ,,Gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (II Corinteni 2: 11). De aceea îi îndemna pe creștini: ,,Îmbrăcați armura lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6:11). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur comentează: ,,Pavel n-a spus să înfruntați luptele, nici războaiele, ci uneltirile. Căci vrăjmașul nu ne războiește pe față, ci pe ascuns. Nu arată îndată ceea ce vrea să facă, ca să nu se dea de gol, ci, purtând mască, lucrează prin amăgire, ca un vrăjmaș viclean care, pentru a cuceri o cetate, sapă pe ascuns sub zidurile ei”.
Prima şi cea mai mare uneltire este cea pe care a folosit-o diavolul atunci când a amăgit-o pe Eva în rai. La început a luat chip de șarpe, care era ,,cel mai blând dintre toate dobitoacele”. După aceea a început să vorbească cu ea, şi cu meșteșug a reușit s-o facă să se îndoiască de puterea lui Dumnezeu şi de adevărul poruncii Lui. În fine, i-a aprins dorința fructului oprit şi a convins-o să guste din el, despărțind-o de Dumnezeu şi înrobind-o morții (Facerea 3: 1-6).
Uneltirea aceasta, folosită de diavol pentru a-i scoate pe primii oameni din rai, continuă să o folosească până în zilele noastre, ca să ne țină departe de Dumnezeu. Ne șoptește cu nerușinare că poruncile lui Dumnezeu sunt grele şi nu pot fi ținute, că n-ar mai fi pentru noi şi nu s-ar mai potrivi în vremurile noastre. Gândul acesta, desigur, pentru a ne amăgi, îl prezintă ca pe un rod al minții noastre, şi nu ca pe o urzeală a lui. Totodată ne aprinde poftele plăcerilor şi ne înfășoară sufletele în plasele păcatului şi ale morții duhovnicești.
Uneltirile diavolului variază în funcție de vârsta, poziția socială, rangul, starea duhovnicească şi, în general, modul nostru de viață. Adică, într-un fel îl războiește cel viclean pe tânăr şi în alt fel pe cel bătrân, într-un fel pe cleric şi în alt fel pe laic, într-un fel pe cel căsătorit şi în alt fel pe monah, într-un fel pe începător şi în alt fel pe cel înaintat în trăirea duhovnicească.
În continuare, vom adăuga câteva din uneltirile diavolului, după cum le descrie Sfântul Ioan Sinaitul în Scara raiului, căci este adevărat că, atunci când o uneltire este dezvăluită, îşi pierde puterea şi rodnicia ei. Când nevoitorul începător este înștiințat de cineva experimentat în război despre cursele care sunt întinse înaintea lui, se ferește cu ușurință. Așadar, Sfântul ne spune:
– O uneltire de bază, pe care demonii o folosesc mereu atunci când ne văd că începem vreo lucrare duhovnicească, este următoarea: sapă cu viclenie în fața noastră trei gropi, în care se străduiește să ne arunce pe rând. La început, încearcă să ne împiedice să începem lucrarea (prima groapă). După aceea, dacă nu izbutesc acest lucru, se străduiesc să ne facă să n-o făptuim după voia lui Dumnezeu (a doua groapă). În fine, dacă şi în aceasta eșuează, se apropie de noi în tăcere şi ne laudă, că în toate lucrăm întocmai după voia lui Dumnezeu. Şi asta o fac pentru a ne arunca în mândrie (a treia groapă).
– Multe, de asemenea, sunt urzite pentru a zădărnici şi în alte feluri lupta noastră duhovnicească. Există, de pildă, împrejurări în care, dacă nu izbutesc să ne facă să păcătuim, ne împing să-i osândim pe cei care au păcătuit, încât prin osândirea noastră să pângărească împotrivirea pe care am avut-o în fața păcatului.
– Alteori, iarăși, când ni se întâmplă necazuri şi ispite, ne îndeamnă să rostim sau să făptuim lucruri fără rost. Dacă eșuează în aceasta, se apropie în tăcere şi ne îndeamnă să-I aducem lui Dumnezeu mulțumiri pline de mândrie.
– De multă luare-aminte e nevoie şi în următoarea lui uneltire: înainte de a cădea în păcat, ne șoptește că Dumnezeu este iubitor de oameni şi că sigur ne va ierta. După săvârșirea păcatului însă, ni-L prezintă pe Dumnezeu ca judecător drept, aspru şi sever. Fiți atenți la viclenia lor: la început lucrează așa, ca să ne împingă la păcat. După aceea lucrează altminteri, ca să ne arunce în deznădejde.
– În alte împrejurări, când izbutesc să ne arunce în unele păcate, se luptă să ne convingă să nu le mărturisim duhovnicului. Aceasta este marea lor izbândă, căci nimic altceva nu-i întărește atât de mult pe demoni, decât atunci când ascundem păcatele în inima noastră. Dacă, cu toate acestea, noi mergem la spovedanie, ne face să le mărturisim fie ca şi cum le-ar fi săvârșit altcineva, fie dând vina pe alții.
– O uneltire foarte primejdioasă este şi stârnirea războiului minții. Pentru o anumită vreme, demonii se ascund şi nu ne războiesc, încât să fim nepăsători şi să cădem în nesârguință. Astfel, conștiința noastră devine din ce în ce mai elastică, până ce ajungem să socotim marile patimi ca pe ceva neînsemnat. Ajungem, adică, pe o treaptă înaltă de nesimțire, care este o boală duhovnicească de nevindecat.
– Alteori demonii se ascund, pentru a ne ataca pe neașteptate şi pentru a ne surprinde. Așa cum, de pildă, există mâncăruri care, după ce le mănâncă cineva, îşi manifestă efectele lor în ziua următoare sau chiar după vreme îndelungată, la fel se întâmplă, de multe ori, şi cu pricinile care murdăresc sufletul. Mănâncă, de exemplu, cineva pe săturate şi nu simte războire. Face tovărășie cu femei, şi în ceasul acela nu are niciun cuget viclean. Astfel prinde curaj şi își relaxează luarea-aminte, încât este atacat pe neașteptate de demoni şi pățește mare nenorocire.
– O altă uneltire a lor este nu numai să se ascundă, dar să ne făurească şi stări duhovnicești mincinoase. Când, de pildă, suntem sătui de mâncăruri variate şi gustoase, ne fac să fim veseli, cucernici şi cu minte curată la rugăciune. Dimpotrivă, când postim, ne provoacă somnolență, lipsă de evlavie şi întărire a inimii. Scopul lor este să alcătuiască înlăuntrul nostru impresia greșită că ne putem desfăta fără primejdie cu bunătățile materiale şi în același timp putem avea şi o intensă trăire duhovnicească, plină de cucernicie şi lacrimi. Lacrimile acestea însă, sau orice stare ,,bună” asemănătoare, sunt mincinoase.
– Demonul slavei deșarte folosește şi următoarea uneltire uimitoare: sădește cugete vreunui frate şi i le vădește altuia. În continuare, îl împinge pe cel din urmă să-i descopere primului tainele inimii sale, încât acela să-l laude ca pe un înainte-văzător.
– Oamenilor cuprinși de slavă deșartă, care se întâmplă să fie educați în învățătura lumească, le aplică următoarea uneltire: când încep studiul Sfintei Scripturi, le descoperă imediat tâlcuirea ei. Astfel, încet-încet îi înșală şi în cele din urmă îi aruncă în erezii şi blasfemii. Teologia aceasta demonică, sau mai bine-zis pălăvrăgeala, o pot pricepe din tulburarea şi mulțumirea de o clipă pe care o simt în ceasul tâlcuirii fragmentelor din Sfânta Scriptură.
– Primejdioase sunt şi cursele ,,din dreapta”. Deseori demonii ne împiedică de la cele mai ușoare şi folositoare lucrări şi ne împing spre cele obositoare. Astfel, ne îndeamnă să ne îndeletnicim cu nevoințe duhovnicești care depășesc măsura noastră, încât, după ce obosim sufletește şi ne risipim toate puterile, să nu mai avem dispoziție nici pentru nevoințele simple, pe care le putem înfăptui ușor.
– Impresionante sunt, de asemenea, diferitele uneltiri pe care duhurile rele ni le provoacă în ceasul rugăciunii. Atunci când, de pildă, bate clopotul pentru a merge la biserică, câțiva demoni vin în pat şi, în vreme ce ne trezim, ne îndeamnă să mai dormim puțin. Alții, pe când stăm la rugăciune, ne fac să căscăm sau ne adâncesc în somn. Alții ne provoacă dureri de stomac neașteptate şi puternice, ca să ne scoată afară. Alții ne aduc asemenea oboseală, încât nu putem sta în picioare. Alții ne îndeamnă să începem a vorbi în biserică, iar alții ne fac să râdem. Alții, iarăși, ne îmboldesc să psalmodiem ușor şi măiestru din plăcerea pe care o avem când ne ascultăm vocea.
– Dacă nu vom fi prinși de uneltirile acestea, vin îndată după rugăciune şi ne războiesc cu închipuiri necuvioase, ca să ne lipsească de roadele duhovnicești pe care cu puțin înainte le-am adunat cu trudă.
Acestea sunt câteva din uneltirile diavolului pe care Sfinții Părinți le-au pomenit în scrierile lor, spre folosul nostru sufletesc.