În apropiere de Sfântul Munte Athos din Grecia era un sat cu numele Isvoros, care astăzi se cheamă Stratonica. În acest sat, pe la anul 1580, se afla un creștin cu numele Dumitru. Era om simplu și smerit, și se păzea de toate cele care vatămă sufletul, iar la cele bune își da silința ca să le împlinească. Pentru aceasta s-a învrednicit ca să-i descopere Dumnezeu acestea pe care le veți citi mai jos:
Robul acesta al lui Dumnezeu, Dumitru, avea un băiat de 12 ani și el și femeia lui îl iubeau foarte mult. Însă a voit Dumnezeu să le moară băiatul. Tatăl lui de prea multă supărare a căzut în boală grea și zăcea la pata După 15 zile, într-o seară i-a venit lui Dumitru un fel de leșin și a murit. Atunci femeia lui și cu soacră-sa, care îl îngrijeau, au început să plângă cu glas mare, cum este obiceiul în lume. Când au auzit vecinii, au alergat îndată și plângeau împreună. Acum trebuia să-l îmbrace cu haine de îngropare. În vremea când l-au dezbrăcat de hainele vechi, au văzut că toate mădularele lui erau reci,. însă pieptul lui era încă cald. Deci, s-au hotărât ca să mai aștepte până când se va răci cu totul și atunci să-l îmbrace. Așteptând ei două, trei ceasuri, l-au aflat iarăși cald. Astfel, stând în așteptare multe ceasuri, a venit noaptea și toți cei din casă au mers la culcare. Însă, femeia și soacra răposatului, și cu unele rudenii, au rămas ca să privegheze lângă mort. Dar din multă oboseală, au adormit cu toții.
Când a început ca să se lumineze de ziuă (o, minune) mortul a suspinat din greu și s-a ridicat. Cei care ședeau de pază lângă el, auzind suspinarea lui, s-au trezit îndată și văzând pe Dumitru viu, se mirau cu toții, căutând să-l întrebe cum a murit și iarăși a înviat. Însă el nu răspundea nimic, ci ținea mâna la gură și tăcea, privind în pământ. A stat așa vreme de trei zile, fără ca să mănânce ori să bea ceva, iar femeia lui, aducându-și aminte de răposatul lor băiat, sta alături și plângea.
Auzind Dumitru pe femeia lui plângând, a deschis gura, zicând către ea: „Pentru ce plângi, socotind că fiul nostru a murit? Să știi că fiul nostru trăiește și se află la mare bucurie, în loc luminos și slăvit. Măcar de-am fi și noi acolo unde este el și să trăim și noi asemenea viață fericită„. Femeia Iui a auzit vorbele acestea, însă, de multă plângere, nu l-a mai întrebat nimic. Dar soacra lui, care ședea alături, i-a zis:
„De unde știi tu, Dumitre, că trăiește fiul tău și se află la așa de mare bucurie și odihnă?” Iar el a răspuns: „Am văzut eu singur cu ochii mei unde se află băiatul meu„. „Și ce anume ai văzut?” a întrebat Iarăși soacră-sa. Atunci el a început să povestească astfel: „Cum eram bolnav la pat, odată deschizând ochii, am văzut un om prea luminat, a Cărui frumusețe nu pot s-o spun prin cuvinte. Și îndată Ce l-am văzut mi s-a răpit mintea și nu mai simțeam nimic din lumea asta, ci numai la dânsul priveam și nu-mi puteam dezlipi ochii de la el. Mi s-a părut însă că m-am despărțit de voi și mă aflam în brațele lui, iar el, apucându-mă, a zburat în sus. Cum urcam noi așa, mi s-a părut că am trecut șapte ceruri și după ce le-am trecut, ne-am aflat în altă lume. Lumina lumii de acolo era mult mai strălucitoare și pământul de acolo era mult mai frumos ca pământul acesta. Era ca un câmp frumos, împodobit cu trei soiuri de copaci înfloriți, iar mireasma lor și frumusețea nu poate omul s-o povestească. Un soi de copaci îmi părea că sunt migdali înfloriți, alții semănau cu trandafirii roșii, iar alții păreau ca niște crini vărateci. Tot pământul acela era plin cu asemenea copaci.
Deci, mergând noi pe locul acela, am văzut două porți de fier închise și pecetluite. În fața porții din dreapta stăteau de pază o mulțime de oameni tineri în veșminte albe, iar la cea din stânga păzeau niște uriași negri. Când am ajuns în fața porților călăuza cea minunată a zis către mine: „Pleacă-te repede și te închină”. Atunci eu m-am plecat și m-am închinat cu frică, rămânând întins la pământ. Acolo am auzit un glas din depărtare, zicând; „Pentru ce l-ai adus aici pe acesta? Nu ți-am zis ca să-l aduci pe el, ci pe vecinul său Nicolae să-l aduci. Acesta mai are încă de trăit pe pământ”.
Cum a auzit glasul acela, călăuza mea m-a ridicat îndată și ne-am pornit către răsărit. Și iată că ne-am aflat într-un câmp mare și frumos și prea plăcut. Acolo erau mulțime de copaci frumos înfloriți. Fiecare copac avea câte un om, care ședea la umbra lui. Oamenii aceia erau de aceeași statură și grosime, dar înfățișarea lor nu era la fel: unii aveau chipul luminos și vesel, iar alții erau negri ca arapii și chipul lor era întristat. Fiecare cunoștea orice a făcut altul în lumea asta, fie bine, fie rău, căci aveau niște semne pe ei care arătau tot ce au făptuit în lume: ori furtișag, ori desfrânare, ori preacurvie, ori beție, sau alte păcate. Și cum mergeam noi pe câmpul acela, uitându-mă eu într-o parte și în alta, am cunoscut pe mulți din cei care au trăit la noi și acum sunt morți.
Am văzut acolo într-o livadă patru copii luminați și frumoși, care ședeau împreună la un copac înflorit și prea frumos. Cum i-am văzut în atâta veselie, m-am oprit, cugetând la frumusețea acelor copii. Privind mai bine, am cunoscut că aceștia erau copiii mei.
Acolo se afla băiatul meu care a murit de curând (în vârstă de 12 ani). Și când i-am cunoscut, s-a veselit inima mea. Atunci călăuza mi-a zis: „Poate știi ai cui sunt copiii aceștia?” Iar eu am zis: „Da, Stăpânul meu, ei sunt copiii mei și eu mă scârbeam că au murit iar acum când îi văd așa de frumoși, mă bucur și aș dori ca să rămân cu ei”. Acestea zicând, ne-am depărtat îndată. Eu însă, văzând podoaba locului aceluia, am cutezat să zic către cel care mă însoțea: „Stăpânul meu, oare acesta este Raiul, pe care I-a sădit Dumnezeu?” Iar el mi-a zis: „Nu-i acesta Raiul ci este pământul drepților și locul de odihnă al binecredincioșilor creștini. În locul acesta a rânduit Dumnezeu ca să stea sufletele lor până va face judecată și răsplătire. Iar bunătățile cele veșnice pe care le dobândesc cei drepți, precum și muncile pregătite pentru chinuirea celor păcătoși, sunt acolo unde ai văzut două porți de fier, și acestea vor fi la sfârșitul lumii, în ziua cea înfricoșată a judecății, la a doua venire a lui Hristos. Atunci vor merge păcătoșii în munca cea veșnică iar drepții în viața cea veșnică”.
Auzind eu acestea de la călăuza cea minunată și mergând către amiază, am ajuns într-un loc întunecos și urât, care era murdar și avea mulțime de oameni înlăuntru, cu fețele foarte întristate. Atunci am întrebat pe călăuză, cine sunt aceștia. Iar el mi-a zis: „Aceștia sunt neamul iudeilor care n-au crezut în Hristos”. Mai mergând puțin, am ajuns la un loc mai întunecos, care avea noroi și putoare multă. Acolo era o mulțime de oameni în chip de copii mici, alții în chip de căței mici fără ochi, iar alții ca viermii care mișună în murdărie. Întrebând despre ei, mi-a răspuns călăuza: „Aceștia sunt neamul ismailiților și al ereticilor”.
După ce am mai mers puțin, am dat de neamul Faraonilor (Egiptenii vechi) și erau întunecați la față și negri. De aici am trecut prin multe locuri și am văzut multe neamuri de oameni. Fiecare credință și erezie avea loc deosebit. Întrebând eu pe călăuză, m-a lămurit despre toate. Cum îmi povestea el multe și felurite, am auzit o detunătură mare sub picioarele noastre și îndată s-a făcut clocot mare și a ieșit țipăt amar și scârbos ca de un balaur mare, sau de fiară sălbatică care lovește și fluieră. Auzind eu acest țipăt necurat, m-am speriat și căutam să mă ascund în sânul călăuzei mele, întrebându-l cu frică: „Domnul meu, ce este țipătul acesta înfricoșat?” EI mi-a zis: „Acesta este iadul care înghite pe toți păcătoșii și pe cei necredincioși care n-au crezut în Hristos și niciodată nu se mai satură”. Atunci am auzit un glas de sus, care zicea: „Ce strigi și te frămânți? Mai așteaptă puțin și te vei sătura de mulți arhierei nevrednici, de preoți și de monahi”.
Pe când era încă în urechile mele glasul acela, m-am aflat chiar aici, pe patul meu. Văzându-mi trupul meu cel urât, nu voiam ca să intru. Însă călăuza, ea m-a silit, fără voia mea, ca să intru în trup. Și atâta m-a durut trupul meu, încât mi s-au zdruncinat toate oasele și încheieturile”.
Când a auzit soacră-sa aceste cuvinte de la Dumitru, le-a vestit în toată eparhia aceea. În vremea asta se afla pe acolo și părintele duhovnic Mitrofan ritorul, bărbat învățat și bun cuvântător, care auzind despre asta, a mers acasă la Dumitru și l-a întrebat cu de-amănuntul despre vedenia lui. Iar Dumitru a spus duhovnicului toate câte s-au scris aici. Părintele Mitrofan duhovnicul spune că a mers în trei rânduri Ia el acasă și l-a descusut pe Dumitru cu multă atenție și s-a încredințat că vedenia (descoperirea) este adevărată. S-a încredințat mai ales din împlinirea cuvintelor care s-au zis către călăuză (la începutul vedenie), adică atunci când a strigat:
„Lasă-l pe acesta și adu-l pe vecinul său, Nicolae„. În adevăr, Nicolae acesta era sănătos în vremea aceea și după două zile de Ia vedenia lui Dumitru s-a îmbolnăvit și a murit. Și așa cele care au fost pregătite pentru îngroparea lui Dumitru, acelea au fost folosite la îngroparea lui Nicolae. Acestea le-am aflat cu adevărat și le-am scris spre folosul oamenilor credincioși, în Mânăstirea Lavra Sf. Atanasie codicile No. 55 din Sf. Munte Athos.
din cartea: Hrană duhovnicească; Sfântul Ioan Iacob Hozevitul