Viața, încetul cu încetul, se scurge…

O, omule, veacul tău se sfârșește, viața ta trece și vremea, încetul cu încetul, se scurge; scaunul cel înfricoșat al Domnului se gătește și se apropie Dreptul Judecător… O, omule, judecata este lângă uși, așteaptă răspunsul cel înfricoșat; râul de foc învolburat și cu zgomot și cu scântei iuți, muncile cele înfricoșătoare strigă și zbiară, așteptând pe păcătoși să-i chinuiască.

O, omule, ostenește-te și aleargă, nevoiește-te, că vestitorul nu vine înainte de moarte! Plata sfinților este pusă înainte, cununile drepților sunt pregătite, celor ce se ostenesc și rabdă încercările li se deschide împărăția Cerurilor, odihna cea fără de sfârșit le stă in față și se statornicește bucuria cea nespusă, pe care ochiul nu a văzut-o, urechea nu a auzit-o și la inima omului nu s-a suit, pe care a gătit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul. O, omule, ai auzit de chinuri, apoi de ce nu te cutremuri și nu te spăimântezi? O, omule, ai auzit de bucuria cea fără de sfârșit, de ce nu te nevoiești? De ce îți pierzi vremea vieții în tulburări și deșertăciuni? Că după aceasta nu vei mai afla altă vreme, chiar de o vei căuta și cu lacrimi. O, omule, chiar de vei viețui in această lume 0 sută de ani, sau o mie, hrănindu-te și îndulcindu-te ca un taur, ungându-te și împodobindu-te ca o vulpe, când va veni sfârșitul cel înfricoșător al morții, ca o zi ți se va părea întreaga viață, iar toată hrănirea și împodobirea vor pieri și vor fi fără pomenire și degrabă vor fi trecut ca floarea ierbii. O, omule, după ziua nașterii tale, după ziua creșterii tale, după ziua bătrâneții tale, ce urmează, dacă nu sfârșitul vieții tale, cel grabnic și fără de veste? O, omule, adu-ți aminte unde sunt moșii și strămoșii tăi! Unde sunt tatăl tău și maica ta? Unde — frații, unde – rudele și prietenii cei iubiți? Au nu toți s-au dus din viața aceasta? Oare n-ar fi vrut și ei să mai viețuiască pe lume, să se mai îndulcească, să se împodobească și să se veselească în zilele cele bune ale lor? Și, iată, fără de voie au fost luați! Adu-ți aminte că pământ ești și din pământ luat; din pământ te hrănești și iarăși în pământ vei merge. Trupul tău se va strica, se va topi și-l vor mânca viermii, iar oasele ți se vor risipi.

Adu-ți aminte de zilele cele din veac și de anii neamurilor; că împărații și domnii au avut toată îndestularea și podoaba, dar, o dată duși din lumea aceasta, la ce le-a ajutat lor odihna acestui veac? Unde este mâncarea cea aleasă și împodobirea? Iată, s-au făcut pământ și cenușă! Câți puternici și bogați, câți tineri și viteji au fost pe lume, strălucind cu tinerețea și frumusețea feței! Dar la ce le-au ajutat puterea ce aveau, frumusețea tinereților și podoaba feței cea luminată? Ca și cum n-ar fi fost! Toți oamenii câți au trăit pe pământ, mii de mii, întunerice de întunerice, toți s-au dus din viața aceasta. Din care unii nici un cuvânt n-au mai putut rosti in ceasul morții, ci, dintr-o dată, nestând sau șezând, au fost răpiți; alții au murit mâncând și bând; alții, mergând pe cale, degrabă au murit; alții, culcându-se pe paturile lor ca să-și odihnească trupul puțin, au adormit cu somnul cel de veci, iar alții in ceasul morții au avut întrebări grele și înfricoșări înspăimântate, de care numai aducându-ne aminte să ne înfricoșăm nu puțin. Și multe alte feluri de morți fără de veste s-au petrecut și se petrec.

O, ce nevoie, vai cât lăcrămează, își ridică ochii către îngeri, își întinde mâinile către oameni și se roagă cu umilință, dar nu are cine să-l ajute! Cu adevărat deșarte sunt cele omenești! O, ce nevoie, vai. vai și amar, înfricoșătoare și pline de spaimă sunt acestea pentru toți, când sufletul se desparte cu de-a sila de trup! Deci sufletul se duce plângând, iar trupul se dă pământului. Nădejdea celor deșarte, amăgirea celor pământești, mărirea și îndulcirea au pierit ca o nimica. O, ce nevoie, vai, vai, mare plângere și suspinare, mare oftare și durere este la despărțirea sufletului de trup! Vai de noi, omule, scurtă este calea pe care alergăm, viața aceasta fum este, abur, țărână, cenușă și praf și putoare, se pierde ca fumul în văzduh, si ca floarea ierbii degrabă cade și se usucă…

Precum aleargă calul, cât de repede curge apa, precum gonește negura, când se ia de pe fața pământului, cum se usucă roua de dimineață sau cum zboară pasărea, așa trece viața aceasta; cum trece vântul, așa trec și curgerea vremii, și zilele vieții noastre. Bine este a răbda durerile cele repede trecătoare și a iubi in această lume cele ostenitoare mai mult decât bucuria și odihna veacului acestuia de o mie de ani, care nu-i nici cât o zi din cele viitoare. Trecătoare este calea vieții pământești, că puțină vreme durează și degrabă piere! Cu adevărat, deșarte sunt și stricăcioase cele ce sunt numite în lumea aceasta dulci și frumoase; nestatornice sunt ca umbra, și viața aceasta ca un somn.

Cel ce cu puțin mai înainte era cu noi acum se duce; astăzi cu noi, iar mâine se dă gropii. O, ce nevoie! Vai, vai, cu adevărat in deșert se tulbură tot pământeanul; toți ne vom schimba și toți vom muri: împărații și domnii, judecătorii și puternicii, bogații și săracii și toată firea omenească. Astăzi saltă cu noi, se veselesc și se împodobesc, iar mâine plângem după ei, ne tânguim și suspinăm și-i punem în mormânt. O, omule, vino la mormânt și vezi acolo pe cei mari zăcând fără slavă și fără chip, cum se umflă, apoi putoare rea iese dintr-înșii, putrezind trupul și topindu-se mâncat de viermi; rămân oasele goale și se risipește tot trupul.

O, ce nevoie! Vai, suflete ticăloase, spăimântătoare vedere! Vai, vai, făptura cea îndoit și cu înțelepciune făcută nu are nici frumusețea, nici podoaba chipului! Unde ți s-au ascuns podoaba trupului și tinerețile cele frumoase? Unde este fața cea veselă, unde ochii cei buni și luminoși, care priveau cu amenințare? Unde este limba cea ritoricească și grăitoare de cele mari? Unde este suflarea și glasul cel dulce, subțirel și umilit? Unde este vorbirea cea mare cu filosofii? Unde sunt călătoriile, unde — gândirea și înțelepciunea și grija de cele deșarte? Toate au pierit și viermii le-au stricat. Unii ies din gură, alții din nări, alții din ochi, alții din urechi: toate s-au umplut de stricăciune și de putreziciune!…

O, ce nevoie, Vai, vai! Văzând țărâna zăcând in mormânt, zicem în sinea noastră: „Care este împăratul, care săracul? Care este robul, care cel slobod? Care este cel slăvit și care cel neslăvit? Care — cel înțelept, care — nepriceput? Unde sunt frumusețea și îndulcirea lumii acesteia? Unde sunt vitejia și înțelepciunea veacului acestuia? Unde sunt nălucirea și înșelăciunea celor nestatornice? Unde este bogăția cea putredă și deșartă? Unde este împodobirea cea cu aur și cu argint? Unde este mulțimea robilor, unde sunt toate grijile acestui veac deșert? Nu este nicăieri cel lipsit de toate acestea. O, ce nevoie, vai, vai! Cu adevărat in deșert se tulbură tot pământeanul! Te văd, mormântule, și mă spăimântez la vederea ta; te văd și mă cutremur, și vărs lacrimi din inimă. O, moarte, cât ești de cumplită și fără de milă! Cine mai poate scăpa de tine? Că seceri neamul omenesc ca pe grâul necopt!”

Pentru aceasta, fraților, cunoscând viața noastră cea scurtă, să ne grijim de acel ceas al morții, neluând aminte la tulburarea lumii acesteia și la grija cea nefolositoare a lumii. Că după moarte nu vor petrece cu noi nici bogăția, nici slava, nici îndulcirea; nimic din cele ale acestui veac nu vom lua cu noi, ci numai faptele bune vor alerga și ne vor sprijini și vor fi cu noi; că goi ne-am născut și goi ne vom duce! Drept aceea, auzind acestea, suntem datori a ședea cu tăcere in chiliile noastre și a ne griji de suflete, a ne ruga și a plânge pentru păcatele noastre și a viețui murind in lupte pentru Dumnezeu, cunoscând că degrabă este ducerea noastră de aici; să slăbim trupul nostru cel putred mai înainte de moarte, de vreme ce după moarte tot va putrezi, și când ne va învia din morți Domnul Dumnezeu, in ziua cea de apoi, ne va dărui viața cea fără de moarte și Împărăția cea fără de sfârșit, în veci. Amin.

Sfântul Paisie Velicikovski; Crinii Țarinii