Virtuțile prin care omul câștigă folos din suferință

Suferința nu rodește ea însăși binefaceri duhovnicești, ea este doar prilej pentru creștin de a le dobândi, dacă o îndură așa cum se cuvine: cu smerenie, adică răbdare, rugăciune și căință. Și atunci vremea suferinței i se face bun prilej de a spori în acestea, schimbându-le cu harul lui Dumnezeu, în virtuți statornice ale sufletului.

SMERENIA. Suferința nu poate fi îndurată bărbătește și nu aduce nici un folos fără smerenie. Că e mare ispită ca la necaz să se lepede omul de Dumnezeu ori să se răzvrătească împotriva Lui; și aceasta vine din mândrie. Iar împotriva mândriei stă singură smerenia, care ferește de o astfel de cădere. Și nu e doar păzitoare, ci și curățătoare de păcate și patimi. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „Tot cel ce rabdă de bunăvoie și cu mulțumire grelele necazuri ale încercărilor fără voie, conștient de relele pe care le-a săvârșit, nu este scos din deprinderea și harul virtuții și al cunoștinței […]. Aceasta, pentru că suportă de bunăvoie jugul regelui Babilonului și, ca unul ce-și achită datoria, primește chinurile aduse asupra lui. Rămânând în ele, plătește regelui Babilonului muncile silnice prin partea pătimitoare a firii […], aducând lui Dumnezeu, prin închinare adevărată, adică prin dispoziția smerită a sufletului, îndreptarea greșelilor.”

Potrivit tâlcuirii simbolice a Sfântului Maxim, smerenia se arate chiar în această acceptare a marginirii și slăbiciunii noastre de făpturi – care-i partea noastră, a tuturor, în starea căzută de acum -, supuse după trup legilor firii.

În vremea Patimilor, Hristos S-a arătat pe Sine pildă desăvârșită de smerenie, luând asupra Sa, El, Care era Dumnezeu după fire, suferințele firii omenești celei căzute și supunându-Se chinurilor nedrepte fără să-Și deschidă gura Sa. Dar și mai mult se arată marea Lui smerenie când, mai înainte chiar de Patimă, Își pleacă voia Sa omenească voii Tatălui, spunând: „Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26, 42; Luca 22, 42).

RĂBDAREA. Sfânta Scriptură și Părinții înfățișează răbdarea ca mare virtute la vreme de suferință. Astfel, Avva Ioan de Gaza îi îndeamnă pe niște frați căzuți în boală: „Stăruiți amândoi în răbdare„, întărindu-și cuvântul cu cele spuse de Domnul: Prin răbdarea voastră vă aveți mântui sufletele voastre (Luca 21,19 ) și de Proorocul, care zice: Așteptând am așteptat pe Domnul și S-a plecat spre mine (Psalmul 39, 1 ). Și iarăși: „Dulcele nostru stăpân a spus: Cel care va răbda până în sfârșit, acela se va mântui (Matei 10, 22)”. Iar unuia dintre acești frați suferinzi Avva Varsanufie îi spune și el: „Să răbdăm, să îndurăm, să ne facem ucenici ai Apostolului, care zice: În suferință fiți răbdători (Romani 12, 12). Iar în altă parte tot el scrie: „Fericit este cel ce poate să rabde, căci se face părtaș răbdării Sfântului iov.” La Ilie Ecdinul aflăm îndemnul de a îndura cu răbdare și necazurile care vin asupra noastră, ca să dobândim folos duhovnicesc și, mai întâi de toate, ca să nu ne vătămăm sufletul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune și el că fără răbdare n-avem nici un folos din suferință. Sfântul Maxim Mărturisitorul, la rândul său, învață că durerile trebuie îndurate și suportate cu răbdare, pentru că ele îl fac pe om neclintit în „ostenelile și durerile fără voie.” Tot el spune că prin „răbdare și statornicie în încercările fără voie„, chiar dacă pătimim trupește, rămânem nepătimitori și nebiruiți sufletește. El spune că „suntem datori să arătăm o așa de mare răbdare în pătimiri, spre osânda păcatului din noi și a îndreptățirii noastre.” Și nu se ferește să spună că omul „care netezește prin răbdare căile aspre de încercările fără voie, adică diferitele feluri de dureri, făcându-le căi line, pe dreptate va vedea mântuirea lui Dumnezeu.”

Răbdarea, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, ferește de căderea în deznădejde, una dintre cele mai mari ispite la vreme de necaz, pe lângă celelalte pe care diavolii se grăbesc să le semene în suflet: mâhnirea și întristarea, akedia, învârtoșarea inimii și cel mai mare rău: pierderea credinței și a nădejdii în Dumnezeu, și chiar răzvrătirea împotriva Lui.

Mulțimea acestor ispite o biruie răbdarea. „Desăvârșit este cel ce luptă împotriva ispitelor […], fără de voie stăruind în răbdare„, scrie Sfântul Maxim.

Avva Isaac Sirul, vorbind în general despre virtutea răbdării, arată „cât de mult a biruit în sfinții mucenici răbdarea […] multul necaz și chin al trupului.” Răbdarea creștinească însă, cerând de la om hotărâre și osteneală, nu e doar tărie omenească, precum răbdarea stoică, ci, după cum arată Avva Isaac Sirul, izvorăște „din puterea iubirii lui Hristos.„

NĂDEJDEA. Pentru cel aflat în suferință, nădejdea în Dumnezeu este un mare sprijin. Prin nădejde el este încredințat că suferințele de aici sunt vremelnice și că lor le urmează bucuria și fericirea veșnică în Dumnezeu. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul îndeamnă într-una dintre scrisorile sale: „Să privim la Iisus, începătorul și plinitorul credinței (Evrei 12, 2 ), și să răbdăm cele ce ni se întâmplă cu bărbăție. Căci sfârșitul oricărui necaz este bucuria și al oricărei osteneli odihna […]. Și, simplu grăind, sfârșitul tuturor durerilor pentru virtute este bucuria de a fi cu Dumnezeu pentru totdeauna și de a ne împărtăși de odihna veșnică și fără sfârșit.” Pentru aceasta de drept temei, în altă parte, cuvântul Apostolului, care zice: Socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea ce ni se va descoperi (Romanii 8, 18 ). Și încheie, spunând: „în felul acesta se poate bucura omul, după părerea mea, de cele pentru care se întristează.” Și nu din suferință se naște bucuria, ci din credința tare că în Împărăția cerească plânsul și durerea vor pieri și în locul lor va răsări fericirea veșnică și de nespus. Creștinul primește încă de pe acum arvuna acelei fericiri, „având ca biruitoare a necazului de acum bucuria celor nădăjduite.”

Astfel, nădejdea e cu adevărat bun reazem pentru suflet; căci prin nădejde știe că necazul e trecător, prin nădejde vede bunătățile făgăduite, prin nădejde se înalță deasupra durerilor, prin ea rămâne lipit de Dumnezeu, așteptând de la El alinarea chinurilor sale.

RUGĂCIUNEA. Părinții îl îndeamnă pe cel aflat în suferință să alerge la rugăciune și să ceară ajutorul lui Dumnezeu, fără de care nu-i nici alinarea durerilor, nici tăria răbdării lor. În rugăciune, omul se lasă cu totul în voia Lui Dumnezeu, aruncând către El toată grija, și dobândește harul, prin care ajunge să biruiască ispitele care se abat atunci asupra lui.

În rugăciune omul se adună, îndreptându-și cugetul către Dumnezeu și alipindu-se de El. „Rugăciunea lui Iisus” mai cu seamă, scurtă și lesne de rostit, e de mare folos în ceasul necazului, pentru că țintuiește mintea în gândul la Dumnezeu și-l unește pe om cu Dumnezeu; spusă necontenit, îl ține necontenit pe om în rugăciune și deci nedespărțit de Dumnezeu.

Cufundat în rugăciune, desăvârșit întors către Dumnezeu, omul leapădă povara durerii și rămâne nerobit de ea. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că, aflat cu „mintea într-o neîntreruptă mișcare spre Dumnezeu, iar cu simțirea nemișcat spre ceva din cele văzute„, omul nu mai îndură „nimic din cele ce supără trupul sau întristează sufletul.”

Atât de mare e puterea rugăciunii, încât cel cu mintea înălțată la Dumnezeu nu-și mai simte chinurile. „Dacă mintea ta ar fi unde trebuie, nici mușcăturile șerpilor veninoși și ale scorpionilor nu te-ar putea face să simți durerea trupească„, scrie Avva Varsanufie unui copil bolnav. Și Paladie chiar spune despre un oarecare Ștefan Libianul că, operat pe viu într-o parte a trupului deosebit de delicată, sa arătată nesimțitor la durere, „ca și când altul era tăiat. Și în vreme ce i se tăiau acele părți ale trupului, stătea ca și când i s-ar fi tăiat perii capului, nesimțind nimic prin covârșirea lucrării dumnezeiești.” La rândul său, Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune înainte pilda surorii sale, Macrina, spunând că: „Mistuită de febră pe patul de moarte, se răcorea ca și cu o rouă păstrându-și duhul ațintit la vederea celor de sus, asemenea lui Iov, nelăsându-se doborâtă de acea slăbiciune trupească.”

DRAGOSTEA DE DUMNEZEU. Suferința e și prilej de sporire și întărire în dragostea de Dumnezeu, care biruie relele necazului, ridică jugul durerii și pricinuiește câștig duhovnicesc. Prin iubirea Lui se alungă iubirea pătimașă de sine, doritoare de plăcere, temătoare de durere și izvorâtoare a tuturor patimilor. Înfățișând felul în care omul, îngrijindu-se de trup, ajunge să lucreze la pierzania sa, Sfântul Maxim Mărturisitorul încheie, spunând: „Izbăvire de toate aceste rele și cale scurtă spre mântuire sunt dragostea adevărată, cea întru conștință, a lui Dumnezeu și izgonirea din suflet a dragostei de trup și de această lume. Prin aceasta, lepădând pofta de plăcere și frica de durere, ne eliberăm de reaua iubire trupească de sine, înălțați fiind la cunoștința Ziditorului. În felul acesta, primind în locul iubirii celei rele de sine pe cea bună și duhovnicească, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această bună iubire de sine, căutând pururea să ne susținem sufletul prin Dumnezeu.” Iar scoliastul Răspunsurilor către Talasie spune și el: „Ignoră cineva experiența plăcerii și a durerii din simțire când își leagă mintea la de Dumnezeu?„, cu alte cuvinte, prin dragostea de Dumnezeu omul calcă peste plăcere și durere, iese din înlănțuirea lor, ajunge desăvârșit liber dinspre ele, nepătimitor cu duhul.

Jean-Claude Larchet; Dumnezeu nu vrea suferința omului