Vrăjitoria este lucrarea ascunsă a diavolului sub diferite forme, mai mult sau mai puțin simple. Culmea vrăjitoriei este atinsă prin spiritism. Cel ce se duce la vrăjitori dă dovadă de necredință în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, socotind că poate să bea și din paharul Domnului și din al diavolului (1 Cor. 10, 20-21; 2 Cor. 6, 14-18). Magia neagră sau vrăjitoria cu feluritele ei forme primitive, originale, este o trecere de la idolatrie la superstițiile existente și în poporul nostru creștinesc. Pentru a face o comparație între falsele sau nălucitoarele minuni atribuite vrăjitoriilor, față de nemărginita putere a lui Dumnezeu, dăm aici unele istorisiri din Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament.
Vrăjitorii lui Faraon prin arta lor magică au imitat oarecum câteva din minunile săvârșite de Moise prin atotputernicia lui Dumnezeu. Imitările acelea se cred de unii că le-au făcut prin agilitatea (sprinteneala, iuțeala, ușurința) mișcărilor și a părerilor amăgitoare, adică printr-un fel de scamatorii. Sfânta Scriptură adeverește desăvârșirea atotputerniciei lui Dumnezeu față de falsele minuni ale vrăjitorilor prin cuvintele: „Moise și Aaron s-au dus la Faraon și la slujitorii lui, și au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a aruncat toiagul său înaintea lui Faraon și înaintea slujitorilor lui, și s-a făcut șarpe. Atunci Faraon a chemat pe înțelepții Egiptului și pe vrăjitori, și au făcut și vrăjitorii egiptenilor asemenea lucru cu vrăjile lor. Fiecare din ei și-a aruncat toiagul și s-a făcut șarpe. Dar toiagul lui Aaron a înghițit toiegele (șerpii) lor…” (vezi leș. 7, 10-12). După săvârșirea minunii a treia, vrăjitorii vestiți ai Egiptului, nemaiputând face nimic prin vrăjitoriile lor, cu toată rușinarea lor, s-au văzut forțați a mărturisi adevărul înaintea lui Faraon si a înțelepților Egiptului, zicând: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” (vezi leș. 7; 8, 1-19).
În Noul Testament se vorbește de Simon Magul, vrăjitorul și amăgitorul groaznic al poporului din Samaria, care-l credea „puterea lui Dumnezeu cea mare”. El s-a botezat de către Apostolul Filip și a oferit bani Apostolilor, ca să-i dea puterea de a transmite Duhul Sfânt prin punerea mâinilor. Pentru acest fapt a fost înfruntat aspru de Apostoli și chemat la pocăință. Din acestea conchidem că puterea lui magică nu era ceva superior puterii omenești, căci altfel n-ar fi căutat să cumpere cu bani puterea Sfântului Duh de la Apostoli (F. Ap. 8).
Biserica primară și scriitorii bisericești sunt împărtiți în păreri asupra magiei negre. Așa Iustin Martirul crede că diavolul este cel care operează fapte supranaturale; iar Irineu și Tertulian socotesc că vrând-nevrând minunile atribuite magiei sunt iluzii și înșelătorie. Într-o sâmbătă, pe când Sfântul Apostol Pavel cu însoțitorii lui: Sila, Timotei și Luca mergeau la rugăciune în Filipi, i-a întâmpinat o slujnică având spirit vrăjitoresc. Aceea prin ghiciri, aduna mult câștig stăpânului ei… Sfântul Apostol Pavel a zis spiritului aceluia: „În numele lui Iisus Hristos, îți poruncesc să ieși dintr-însa! Și a ieșit spiritul vrăjitoresc. Stăpânul văzând că i s-a dus nădejdea câștigului, a prins pe Pavel și pe Sila, i-a dus în târg la cei mai mari, zicând: Oamenii aceștia tulbură cetatea noastră..! Atunci poporul și judecătorii s-au pornit asupra ApostoIilor, rupându-le hainele, i-au bătut cu toiege și i-au întemnițat punându-le picioarele în butuci…” (F. Ap. 16, 16-24). Eliberarea unui suflet de spiritul vrăjitoresc, i-a făcut pe Apostoli a suferi atâtea și atâtea batjocori și dureri groaznice. Și în prezent preoții care salvează sufletele de spiritele rele, suferă multe, multe.
Biserica Vechiului și Noului Testament s-a ridicat cu toată tăria contra vrăjitoriilor, care produceau tulburări și răspândeau groază mare în popor prin pretinsele lucrări supra-naturale, foarte vătămătoare, pe care poporul, în credulitatea lui, le socotea adevărate, reale. Ea a aruncat blesteme grele, afurisenii și anateme înfricoșate, asupra celor ce o practicau și a celor ce o susțineau. Împărații credincioși din Vechiul Testament au interzis cu desăvârșire vrăjitoria și cât au putut au atacat-o și au distrus-o prin unele ținuturi (1 Împ. 28, 3, 9; 4 Împ. 23, 24). La fel și în Noul Testament unii împărați și voievozi, în frunte cu Constantin cel Mare, au luptat a distruge vrăjitoriile și superstițiile idolatre. Istoria bisericească, Viețile Sfinților, Proloagele și alte cărți bisericești, ne istorisesc multe despre satanicele lucrări și năluciri ale vrăjitorilor sau magiei negre și biruirea lor strălucită prin trimișii lui Dumnezeu, cu: propovăduire, post, rugăciuni însoțite de însemnarea cu dumnezeiescul semn al Sfintei Cruci.
Canonisirea vrăjitorilor, descântătorilor, fermecătorilor, ghicitorilor, prezicătorilor și a celor ce aleargă la ei.
„Vrăjitoria este chemarea, mai mult sau mai puțin conștientă, a diavolului pus în slujba omului. Este o întoarcere către Satana de care s-a lepădat la Sfântul Botez. Cel ce spune vrăjitorii (descântă), se va canonisi cu timpul ucigașului (20 de ani), aplicându-i-se astfel după cum se vădește singur la fiecare păcat” (Sf. Vasile, 65).
„Muierea ce va fermeca străinii și pe ai săi, ani 9, metanii cinci sute în zi” (P.B.G. gl. 125).
„Cine ia mana grâului sau altceva dintr-acelea, acesta iată știe lucrul dracului, ori din vin, ori din pâine, (lapte) ori dintr-altceva; de se va lăsa de acestea să aibă pocăință 4 ani, metanii câte o sută” (P.B.G. pg. 100, gl. 33).
„Cei ce se adresează prezicătorilor, sau celor ce se zic sutași sau altora de felul acesta, ca de la aceia să afle ceea ce ar voi să li se descopere, potrivit celor ce s-au hotărât mai înainte de către Părinți în privința lor, să cadă sub canonul (pocăinței) de șase ani… Acelorași canonisiri trebuie să se supună și cei ce trag după sine urși, sau alte dobitoace de acest fel, spre distractia și vătămarea celor simpli, și cei ce spun norocul și ursita și genealogia și multe lucruri de acest fel, după felurite rătăcirii, si cei ce se zic gonitori de nori și vrăjitorii, și cei ce fac amulete și prezicătorii. Dacă vor stărui în acestea și nu se vor feri de aceste meșteșuguri pierzătoare și păgânești, hotărâm să se lepede cu totul de la Biserică precum învață și sfintele canoane. Că ce împărtășire are lumina cu întunericul – precum zice Apostolul – sau ce înțelegere are Biserica lui Dumnezeu cu idolii, sau ce parte are credinciosul, cu necredinciosul, sau ce potrivire este între Hristos și Veliar?” (2 Cor. 6 , 14-16, Sin. VI ec. can. 61).
„Cel ce se dă pe sine vrăjitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu penitența ucigasilor, 10-20 de ani” (Sf. Vasile, 72; Sf. Grigore Nisis, 3; Laodichia 36). Canonul 24 Ancira prevede 5 ani. Celor ce se mărturisesc de voie de păcatul vrăjitoriei, sau de farmece, le scurtăm penitența la 3 ani, dacă se vor sârgui să ajuneze tot mai mult în fiecare zi și să întrebuințeze hrană puțină și uscată după ceasul al nouălea încât numai să trăiască; dar să facă și 250 de metanii, plecându-și cu evlavie fruntea la pământ. Cu acestea îndreptăm și pe femeile care fac amulete (roșu la vite, copiilor de deochi, etc.) și întrebuintează vrăji” (Sf. Ioan Post. 32)
„Focurile ce se aprind de unii la lună nouă, în fața prăvăliilor, sau a caselor și peste care sar, după un vechi obicei, poruncim să nu se mai făcă de acum înainte. Deci oricine face astfel, dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi mirean să se afurisească. Căci scris este în cartea a patra a Împăraților: „Și a ridicat Manase altar întregii oștiri cerești în cele două curți ale casei Domnului și a trecut pe fiii săi prin foc, și-i descânta, și-i făcea să vorbească din pântece. Și a înmulțit pe cei ce prezic și a mărit răutatea înaintea Domnului, spre a-L mânia” (Sin. VI ec. 65).
„Prezicătorii și cei ce urmează obiceiurile păgânești sau aduc în casele lor pe cei ce fac farmece sau curățiri vrăjitorești, să fie supuși sub canonul pocăinței de cinci ani, potrivit treptelor hotărâte, trei ani să îngenunche și doi ani să stea la rugăciune fără a se împărtăși” (Ancira 24).
„Cel ce mărturisește că a făcut vrăjitorie sau fermecătorie, se va canonisi cu timpul dat ucigașilor iconomisindu-se după felul mărturisirii sale și după felul cum s-a îndeletnicit cu acest păcat” (Sf. Vasile 65).
„Trebuie să cercetăm cu grijă pe cei ce se duc la vrăjitori, sau la cei ce făgăduiesc să facă farmece cu ajutorul diavolului. Este necesar să știm dacă ei au păstrat credința în Hristos, si numai din cauza constrângerii sau a pagubelor grele, sau au făcut aceasta din dispreț făță de credință, au alergat la ajutorul diavolului. Dacă ei au făcut acesta din dispreț față de credință sau pentru că ei nu cred în Dumnezeul creștinilor, atunci vor fi supuși canonisirii apostaților”. „Însă dacă ei au făcut acest păcat din lipsa de curaj sau dintr-o nădejde amăgitoare vor fi tratați cu aceeasi îngăduință, ca si cei care n-au putut să rabde furia chinurilor” (Sf. Grigore de Nissa 3).
„Fermecătorul, vrăjitorul, prezicătorul, vărsătorul de ceară, de plumb, sau cel ce leagă dobitoacele ca să nu le mănânce lupul sau pe vreun bărbat și femeie ca să nu se cunune, sau orice fel de farmece, 20 ani să nu se împărtășească dacă se pocăiesc” (Trebnic pg. 515).
Preotul vrăjitor sub orice formă este caterisit (Trebnic pg. 515; Laod. 36).
„Cei ce alcătuiesc descântecele lor, folosindu-se de psalmi, de chemarea Sfinților Mucenici, de a Maicii Domnului, de cărți bisericești, de Sfintele Icoane, de cheia Bisericii, iscodind din semne prevestitoare ale viitorului, în caz de proces, de căsătorie, de furturi, de pagube sau câștiguri, sunt stăpâniți de duhul cel rău pitonicesc (F. Ap. 10, 16-34; 19, 13-20), osândit de Dumnezeu alături de toți fermecătorii și exploatatorii de cele sfinte” (Trebnic pg. 516).
„Unele descântece se fac la morminte ca să slăbănogească trupul cuiva, sau să-l silească la fapte rele, sau să-l zăpăcească la minte și cel ce le face, și cel ce plătește, toți se canonisesc greu. De asemenea și cei ce descântă sau merg la descântătoare pentru a se vindeca, sau a cunoște viitorul prin bobi, sau să poarte buruieni, sau obiecte descântate, toți fac voia diavolului”. „Dacă cineva va păstra în gură Sfânta Împărtășanie pentru animale sau albine sau cu alte scopuri, patru ani să nu se Împărtășească, ca un vrăjitor” (Trebnic pg. 516, 518, 526; după P.B. Sache, vezi parag. 2051-2065).
Nicodim Măndiță; Capcanele Iadului