Nu te lenevi, suflete al meu iubite, în această vreme scurtă și puțină, ca să nu-ți pară rău după aceasta în vecii cei fără de sfârșit. Că de-ar fi fost cu putință să știe călugărul sau creștinul cel binecredincios, care îl iubește pe Dumnezeu, bucuria nespusă și fără de sfârșit care îl așteaptă întru Împărăția Cerurilor, apoi, de-ar fi fost cu putință să se muncească în toată vremea acestei vieți, chiar de i-ar fi chilia plină de viermi și ar sta într-înșii până la gât, sau în foc de-ar arde neîncetat, sau cu alte feluri de chinuri înfricoșate, de cazne și de munci grele ar suferi, ar fi răbdat totdeauna.
Și ar fi răbdat cu bărbăție și nu ar fi slăbit. Iar noi, suflete al meu iubite, voim să ne mântuim întru lenevire și dormitând. Nu, suflete al meu, nu se poate așa ceva! Ci vezi, iubite suflete al meu, și ia aminte cu înțelegere cum se cade a te mântui.
Auzit-ai vreodată pe cei ce citesc dumnezeieștile Scripturi? Sau, mai degrabă, ai citit Viețile Sfinților Părinți? Toți preacuvioșii Părinți în acest chip au trecut veacul acesta de puțină vreme și au ajuns la Domnul, dobândind Împărăția Cerurilor; adică, prin foame, prin sete, prin priveghere și rugăciune, ziua și noaptea, cu inimă smerită, ca niște prunci fără de răutate; cu îndurare, ajutorând tuturor in toate lipsurile și nevoile; cu tot felul de daruri și cu milostenie pe cât au putut; cu faptele cele bune au ajutat pe fiecare la nevoie, cu dragoste nefățarnică.
Ceea ce ei înșiși n-au voit și au urât, nici altora n-au făcut, slujind cu ascultarea ca niște robi cumpărați. Și nu cum ar sluji oamenilor, ci ca lui Dumnezeu; și, având înțelepciunea cea adevărată, s-au făcut ca niște oameni care nu știu nimic, luând aminte și cugetând numai la mântuirea lor, nici uitându-se, nici iscodind, nici căutând la tulburarea și deșertăciunea acestui veac trecător și nestatornic; neocărând greșeala fratelui, ci luând aminte totdeauna la mântuirea lor și grijindu-se, ziua și noaptea, pentru sufletele lor: cum să viețuiască intru mântuire in veacul acesta și să dobândească viața cea veșnică in vecii vecilor, cei fără de sfârșit.
Pentru aceasta, ca niște nebuni s-au făcut lumii și lumea au socotit-o nebunie. Iar a aduna ceva din înșelătoarele bogății ale lumii acesteia sau din lucrurile cele scumpe, pe acestea Părinții ca o plasă de păianjen le-au socotit și deodată le-au lăsat și și-au agonisit vistieria cea făgăduită lor de Dumnezeu în ceruri, pe care ochiul nu a văzut-o, urechea nu a auzit-o și la inima omului nu s-a suit; pe care a gătit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El și la care și Îngerii doresc să privească.
Sfântul Paisie Velicikovski; Crinii Țarinii
[…] Că de nu-și va smeri omul inima creștinește, prin faptele cele bune, și de nu se va lipsi de viața aceasta ascultând de poruncile Domnului și urmând faptele cele bune ale Părinților, răbdând toate chinurile și nevoile, nu poate să se mântuiască. Cel ce se va nevoi acum și va urî îndulcirea acestei vieți trecătoare și veacul acesta nestatornic, acela va primi și îndulcirea Raiului în vecii veacului fără de sfârșit, iar cel ce nu va face unele ca acestea nu este cu putință să se mântuiască vreodată. Căci nimeni nu s-a suit la ceruri prea lesne și cu lenevire. […]