În Franța era un împărat văduv de întâia soție, cu care făcuse o fetiță preafrumoasă, pe care a numit-o Maria. Mai pe urmă, el a făcut a doua nuntă și a luat o femeie mai frumoasă, cum nu se afla în părțile acelea, dar care, pe cât era de frumoasă la trup, pe atât de groaznică la suflet. Și mai ales era stăpânită de atâta zavistie, încât nici într-un chip nu vrea să audă, cum că ar fi fost alta cândva, mai frumoasă decât ea. Văzând pe fiica cea întâi născută, cum că avea frumusețe minunată, a zămislit în inima ei pe diavolul ucigător de oameni și căuta împrejurări potrivite ca să o omoare din zavistie, pe fecioara cea nevinovată, pentru ca să nu se facă mai frumoasă decât ea.
Într-o zi oarecare, împăratul s-a dus într-o țară îndepărtată, pentru anumite trebuințe ale împărăției. În acel timp, zavistnica împărăteasă și-a pus în minte să săvârșească planul ei infernal, să ucidă pe fiica împăratului. În acel scop criminal, ea vorbi cu un rob al ei credincios. Având mare îndrăzneală și încredere în el, îi zise: „Un lucru voiesc să-mi faci în ascuns, așa fel ca nimeni să nu știe și eu îți voi da multe daruri, cu care să devii cel întâi în palatele împărătești„.
Acel om împărătesc a făgăduit cu jurământ, că va face orice îi va porunci. Atunci împărăteasa îi zise: „Femeia dintâi pe care a avut-o împăratul, a făcut fiica aceasta, dar nu cu el; ci cu oarecare om cu nărav rău. Fata aceasta născută din preacurvie, face lucruri necuviincioase, pline de rușine. Și dacă va trăi mai mult astfel, are să se umple palatul împărătesc de rușine. Te rog, ia-o dimineață și spune-i că te duci cu ea prin grădini să o plimbi. Apoi când îți va veni mai bine, omoar-o în locul cel mai pustiu. Acolo ascunde-o bine, să nu audă cineva de aceasta. Ca drept semn al nemincinoasei mărturii, să-i tai mâinile ei și să mi le aduci„.
Servitorul acela a făgăduit că-i va împlini dorința ei. În acel scop criminal, s-a pregătit de cu seară, dimpreună cu o rudenie a lui și prieten credincios. S-au pus toate la cale. Sculându-se la miezul nopții, a deșteptat împărăteasa pe fecioară și i-a zis: „Maria mea, du-te cu oamenii aceștia în cutare loc, în care vin și eu curând, ca să ne plimbăm„. Așa au luat pe biata fecioară din palatul împărătesc și au dus-o într-un loc îndepărtat și pustiu. Fecioara, fiind din fire înțeleaptă, le-a înțeles vicleșugul criminal. Îndată și-a ridicat ochii către cer și s-a rugat cu lacrimi, zicând: „Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, altă nădejde și ajutor nu am, fără numai Darul Tău. Tu răsplătești celor ce mă vrăjmășuiesc și mă nedreptățesc pe mine„.
Slugile apropiindu-se de ea, o încurajau zicând: „Nu plânge și nu te teme că vei pătimi ceva de la noi.” Fecioara privindu-i drept în ochi le-a zis: „Pentru ce mințiți? Maica mea cea vitregă m-a înșelat pe mine și m-a dat în mâinile voastre, ca să mă omorâți! Dar nădăjduiesc spre Nădejdea celor deznădăjduiți, că are să vă răsplătească fărădelegea voastră. Ce voiți de acum înainte? Locul este pustiu! Faceți porunca doamnei voastre. Numai vă rog, să nu mă ucideți fără de veste, ci mărturisiți ceea ce voiți să faceți, ca să-mi dau prin rugăciune sufletul meu la Dumnezeu„.
Slugile văzând că cunoaște ceea ce vor ei să-i facă, i-au zis: „Bine că ai cunoscut ceea ce are să urmeze. Iată, așa ne-a poruncit împărăteasa. Și noi i-am făgăduit că te vom omorî„. Fecioara auzind acestea, le-a zis lor: „Dar, oare, voi nu vă temeți de Dumnezeu, de voiți să mă ucideți cu nedreptate? Au nu știți că Dumnezeu ca drept judecător ce este, nu lasă ascunsă și nepedepsită o faptă ca aceasta? El va izbândi asupra voastră și împietritei aceleia, pentru că eu nu v-am nedreptățit vreodată cu ceva. Așadar, dacă voiți să vă lăsați de o fărădelege ca aceasta, lăsați-mă pe mine în locul acesta pustiu, și spuneți ei, cum că m-ați omorât. Aici nu este nimenea ca să mă caute cu cele trebuincioase și voi muri de foame; iar voi nu vă veți pângări mâinile voastre într-acest fel de spurcată ucidere„.
Acestea și multe altele zicându-le ea cu lacrimi, le-a părut rău pentru dânsa și i-au zis: „Nouă ne pare rău pentru tine și te lăsăm vie, dar aceea ne-a zis să-i ducem mâinile tale ca să se încredințeze de moartea ta și dacă nu vom împlini cuvântul ei, ne va face rău. Și chiar dacă te vom lăsa vie, fiarele te vor mânca„. Fecioara le-a răspuns: „Amară-mi este și o moarte și alta; cu toate acestea voi avea puțină mângâiere, cum că m-au mâncat fiarele și nu oamenii și veți fi nevinovați voi, de fărădelegea aceasta. Faceți așa pentru numele Preasfintei, care a născut pe adevăratul Dumnezeu și Judecătorul tuturor, ca să nu mă ucideți. Fiindcă ziceți, cum că v-ați făgăduit ei ca să-i duceți mâinile mele, tăiați-le, ca să le vadă și să se bucure și pe mine lăsați-mă aici să mor de durere„.
Ei au primit să o lase vie. Atunci sărmana, pentru ca să scape de moarte, a pus mâinile ei pe o cracă și i le-a tăiat din încheieturi cu un chip indemânatic și le-au dus la împărăteasa, care le-au dat daruri și dăruiri nenumărate. Sărmana fecioară, a rămas într-o durere și chinuire neasemănată. Ea nu avea altă mângâiere la durerile cele prea usturătoare, decât numele Preasfintei, a cărei ajutor îl chema cu lacrimi și cu credință. Pentru aceasta nu s-a lipsit de cerere, ci cu ocrotirea preabunului Dumnezeu, a dobândit ajutor într-acest chip.
Un tânăr de bun neam, fiul unui domn bogat, vâna într-acele părți și, cu povățuirea lui Dumnezeu, s-a dus aproape de pădurea aceea, unde auzind plânsul cel nemângâiat, au căutat până ce au aflat-o. Și minunându-se de primejdie și de frumusețea ei, a întrebat-o să-i spună pricina, iar ea n-a răspuns nimic, numai plângea cerând ajutor. Domnul acela a zis slugilor: „Vreme nu este ca s-o întrebăm, ci fiindcă Dumnezeu ne-a povățuit aici pentru ea, luați-o binișor ca s-o ducem în orașul nostru„. Așa făcând, au ajutat-o cu sârguință, cu buruieni și cu felurite doctorii, de i-au încetat desăvârșit durerile. Și se minunau toți ai palatului de înțelepciunea pe care o avea și de frumusețea ei. O întrebau pe ea de multe ori, a cui fiică este și pentru ce i-au tăiat mâinile ei, și n-a vrut să spună. Dar pentru bunele ei obiceiuri și pentru fața ei cea de bun neam și frumoasă, a iubit-o tânărul din toata inima lui și a zis ducelui într-o zi: „Părintele meu, cunosc cum că mă iubești și te rog să-mi faci darul acesta: Noi suntem bogați și nu aveam trebuință de lucruri. Când voiește cel bogat să se însoare, trebuie să nu caute alta fără numai femeia să-i placă. Acestea voiesc și eu să-mi facă stăpânirea ta, ca să iau pe fecioara care am aflat-o în pustie și n-am trebuință pentru slujirea mâinilor ei„.
Tatăl a răspuns: „Noi putem să luăm o fiică a unui domn asemenea nouă, și tu voiești să o iei pe aceasta? Nu este atât că este fără mâini, pe cât că nu o știm dacă nu este copil al vreunui țăran prost și ne va fi rușine nouă„. Iar acela a zis: „Părintele meu, aceasta nu poate să fie, că frumusețea, cunoștința, învățătura și rânduielile ei o mărturisesc din sânge împărătesc. Și dacă ar fi copil al unui om mic, eu o voiesc, și dacă nu o voi lua pe dânsa, întru adevăr îți spun, alta nu iau și voi petrece viața mea cu tristețe neasemănată”.
Văzând ducele dorul tânărului, s-a înduplecat, și au făcut nuntă cu bucurii preabogate. Iar împăratul, tatăl ei, era în durere nemângâiată, neștiind unde să fie fiica lui, pentru că împărăteasa i-a spus cum că a fugit pe ascuns într-o noapte, și nu știe ce s-a făcut. Și plângea nemângâiat, având prepus către împărăteasa, dar nu i-a arătat bănuiala lui până ce va cunoaște adevărul. A trimis oameni în diferite locuri ca să cerceteze, a scris și a poruncit să se adune domnii și boierii împărăției lui, să facă alergare de cai, pentru ca să ia puțină bucurie, ca să nu-l omoare durerea. S-a dus vestea aceasta și în locul unde era fiica lui. Și vrând ducele să încalece, nu l-a lăsat fiul lui, ci i-a zis: „Părintele meu, nu este cu cuviință să te ostenești atâta călătorie, fiind bătrân; odihnește-te, și eu mă voi duce în locul tău, iubește pe soția mea ca și pe mine, și dacă va naște mai înainte de a mă întoarce eu, poartă grijă de ea„.
Ducându-se, a făcut cu dumnezeiască putere atâtea fapte vitejești și lupte eroice la acea alergare de cai, încât toți vorbeau de dânsul, lăudându-l și fericindu-l. Iar împărăteasa cea vicleană l-a poftit și chemând pe sluga lui l-a întrebat, de unde este domnul lui, dacă are femeie și altele asemenea. Iar sluga i-a spus ei toate cu de-amănuntul, cum că au aflat-o într-o pădure deasă una fără mâini, că au luat-o și celeIalte. Mai pe urmă i-a spus ei cum că întru acel ceas a venit de la tatăl lui scrisoare, cum că femeia sa a născut doi copii parte bărbătească și ca să nu aibă vreun gând rău.
Atunci vicleana aceea a zămislit durere și a născut fărădelege, a dăruit cu daruri multe pe omul acela și l-a rugat când va scrie domnul lui ducelui, să-l aducă acolo pe ducătorul de scrisoare ca să-i poruncească și ea ceva, iar acela s-a făgăduit să o facă. Și după ce a scris tânărul răspuns tatălui său, ca sa aibă grijă de femeie și altele asemenea, pecetluind scrisoarea, a trimis-o prin sluga aceea.
Iar acesta, necunoscând vicleana meșteșugire, s-a dus la împărăteasă, care l-a ospătat cu multă îndestulare. Și luând scrisoarea pe ascuns a scris acestea: „Părintele meu, cunoaște că această noră a ta, este fiica unui om făcător de rele și pentru răutățile ei i s-au tăiat mâinile. Și copii nu sunt ai mei; mă rog ție, cum vei citi scrisoarea mea, să o omori cu copii ei; și până nu voi auzi de moartea ei, nu vin acolo„. Și această vicleană scrisoare a dat-o vipera aducătorului, de a dus-o ducelui, care văzând cele scrise, s-a întristat și nu se dumirea ce să facă în această împrejurare. Așa gândind s-a sfătuit cu o slugă credincioasă, cum ar face. Iar acela i-a zis lui: „Să nu faci o fărădelege ca aceasta, ca să o omori, ci dă-mi-o mie, ca să o duc în locul în care am aflat-o, să o las acolo și Dumnezeu o va chivernisi cum va voi. Iar pe urmă mă voi duce să spun domnului meu, cum că am făcut ce ne-a scris.” Cuvântul acesta a plăcut ducelui.
Luând sluga pe Maria și copii ei, a lăsat-o pe dânsa în pustie și s-a dus ca să afle pe bărbatul ei. Iar săraca și sărmana aceea a rămas în locul acela neumblat, cu multă durere și întristare nemângâiată, așteptând moartea. Plângând dar și tânguindu-se, a văzut o potecă și luând copiii în brațele sale, după cum putea, umbla împrejur pe drumul acela, până ce a ajuns la o peșteră, în care locuia un pustnic. Acesta văzând-o pe dânsa, a socotit cum că ar fi o nălucire a vrăjmașului, dar când a auzit patimile ei, s-a întristat și lăsând-o pe dânsa în peșteră, s-a dus în alt loc. Și în fiecare zi aduna rădăcinile și buruienile care mânca el și îi aducea și ei de o hrănea cu acelea sau mai bine să zic, cu dumnezeiasca putere.
Au trecut așa multe zile, până ce s-a întors bărbatul ei în țara lui și înștiințându-se de cele făcute, a plâns cu amar. Apoi, luând slugile, a zis: „Să mergem să căutăm locul acela, și nădăjduiesc către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care săraca o chema în ajutor totdeauna, că după cum întâi i-a ajutat și acum va fi având-o în pază„. În acea noapte se arătă Preasfânta în somn Mariei, și îi zise: „Mâine vine credinciosul tău bărbat ca să te ia; și mai multă muncă și durere nu se va mai apropia de tine de acum înainte. Iar pentru răbdarea ta și pentru credință care o ai către Mine, că mă strigi întru ajutor la patimile tale, să înceteze durerile și întristările tale, și să se întoarcă întru bucurie„.
Maria a răspuns Preacuratei: „Îți mulțumesc și mă închin ție, Doamna mea, că nu mă lași. Dar cum să văd desăvârșită bucurie, până mă aflu fără de mâini? Însă nu mă deznădăjduiesc, păcătoasa, și îndrăznesc la mila Ta, să-mi dai și mai mult ajutor„. Acestea zicând cu chip smerit, a auzit pe împărăteasa îngerilor, că îi zicea ei: „Ia-ți mâinile tale cu darul Fiului Meu și Dumnezeu. Că cei ce mă iubesc pe mine și nădăjduiesc sub acoperământul Meu, nu se vor lipsi de tot binele„. Acestea zicând, s-a aflat femeia vindecată, pentru care de bucurie deșteptându-se, văzu că era vedenia adevărată.
Cine ar putea să spună veselia pe care a luat-o și mulțumirile ce le-a făcut către Preasfânta? Căci toată noaptea aceea a petrecut-o în rugăciune și în plecarea genunchilor, zicând heretisirea îngerului, după cum avea totdeauna obișnuința să zică, cu evlavie și cu umilință. Iar după ce s-a făcut ziuă, a auzit glasuri de oameni. Și ieșind afară a văzut pe bărbatul ei, care, aflând-o, a plâns de bucurie. Și a spus lui facerea de minune, arătându-i mâinile ei, pe care văzându-le el, s-a înspăimântat. Și slăvind pe Făcătoarea de bine, s-a întors în oraș, unde a poruncit să se prăznuiască Preasfânta Născătoare de Dumnezeu opt zile cu veselie. Și câți au auzit de această minune, s-au înspăimântat.
După aceea cercetând ducele despre acea scrisoare vicleană, cine a scris-o, ca să-i omoare, i-a zis lui Maria: „Până acum am ascuns și nu am vrut ca să arăt cine sunt, dar fiindcă este voia lui Dumnezeu, vă spun: să știți că eu sunt fiică a împăratului vostru și câte am primit, mi le-a făcut împărăteasa. Însă Maica sărmanilor, Împărăteasa cea cerească m-a izbăvit de toate durerile. Nu v-am spus mai înainte, pentru ca să nu mă vadă pe mine tatăl meu și să moară de durere. Dar acum fiindcă mi-a făcut atâta milostivire Maica milostivirii, trimiteți scrisoare până ce ne gătim și noi să ne ducem„. Acestea auzindu-le ducele, care avea supărare că nu știa pe tatăl ei, a luat multă veselie, împreună cu toți ai palatului. Iar mai ales bărbatul ei, a înălțat mâinile către cer, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu, care m-a învrednicit sa iau de soție pe Doamna mea!” Atunci i s-au închinat ei toți ca unei împărătese și trimițând scrisoare tatălui ei, s-au pornit a treia zi la drum. Ajungând în Franța, i-a întâmpinat pe dânșii împăratul, care alergând, a căzut pe grumazul ei, sărutând-o cu lacrimi.
Blestemata lui femeie însă s-a ascuns, pentru ca să nu o afle împăratul, dar el a cercetat cu de-amănuntul până ce a găsit-o și aprinzând foc mare în mijlocul cetății, au ars-o de tot, încât nici os n-a mai rămas. Iar a doua zi a încoronat pe ginerele său ca împărat. Și venind ducele la bucuria fiului său, cum și toate rudeniile și prietenii lui, au săvârșit praznic de bucurie și veselie, pururea Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu. Zidind încă și o biserică slăvită în numele Ei, prăznuia toate praznicele Ei; iar mai ales în ziua în care a vindecat mâinile împărătesei, făcea multe milostenii săracilor, cum și multe alte faceri de bine, aducându-și aminte totdeauna, de prea marea facere de bine pe care i-a făcut-o Preacurata. Și mai mult decât alte fapte bune, făcea multă milostenie.
Nu se ostenea niciodată a da milostenie celor ce aveau trebuință, nici lăsa o slujnică a lor ca să dea cele ce erau de trebuință celor săraci, ci ea singură cu mâinile sale dădea, zicând; „Fiindcă mâinile acestea nu sunt ale mele, ci ale Împărătesei celei cerești, pe care pentru multa ei milostivire mi le-a dăruit, nu este de cuviință să se lenevească cândva la facerea de bine a robilor ei și la milosteniile săracilor. Iar mai ales că și bunătățile acestea nu sunt ale mele, ci daruri ale lui Hristos, Preabunul Stăpân, trebuie să le împart la frații mei cu îndestulare„. Așadar, împărăteasa cea bine cunoscătoare și recunoscătoare, s-a bucurat multă vreme de împărăția cea pământească și sfârșindu-se cu pace, s-a dus la împărăția cea cerească, pe care să dea Dumnezeu ca noi toți să o dobândim. Amin.
din cartea: Minunile Maicii Domnului