Sfântul Mucenic Panhariu, mergând în Roma s-a împrietenit cu împăratul Dioclețian iar din cauza onorurilor înalte de care se bucura, el și-a lepădat evlavia părintească și credința în Dumnezeu, pentru a-i face pe plac regelui a îmbrățișat religia idolilor.
Mama și sora lui aflând despre convertirea la idolatrie, i-au scris o scrisoare și l-au rugat să se întoarcă la evlavia ce o avea mai înainte față de Dumnezeu.
A deschis scrisoarea cu mâinile tremurânde. A citit și a recitit. Ochii luminoși i s-au înnourat și au lăcrimat.
Unde va găsi puterea să facă ceea ce-i cereau mama și sora lui? Se bucura de atâta cinstire la palat. Împăratul îi dăruise titluri de invidiat.
Nu că nu le-ar fi meritat.
Înfățișarea desăvârșită și duhul înflăcărat al tânărului atrăseseră atenția oamenilor de la palat și această frumusețe a lui l-a făcut pe însuși împăratul să-l ia lângă el și să-l pună în rândul senatorilor.
Iubiții lui părinți și sora sa rămăseseră departe în locurile natale, în cetatea Vilapatis din ținutul Usanilor.
Cum s-a lăsat tânărul îmbătat de frumusețea tinere ‘i și de slava lumească? Se schimbase.
În marea cetate cosmopolită a Romei uitase de principiile familiei lui și chiar de credința ortodoxă.
Pe când cei de la palat îl credeau idolatru și toți cei din jurul său îl admirau, Panhariu se abătuse de la drumul drept și făcea și el precum aceia. Se ruga și se închina împreună cu ei la idoli.
Niște creștini din Roma au aflat cu tristețe de Purtarea lui. Cum a ajuns vestea cea tristă în casa părintească n-am aflat niciodată.
Știm însă că a făurit o durere cumplită.
Și această durere adâncă a devenit rugăciune și s-a revărsat din belșug pe scrisoarea pe care i-au alcătuit-o…
Mama și sora lui, cu îndrăzneala dată de iubirea neșovăielnică, i-au scris cu cerneală și lacrimi cutremurarea sufletului lor, implorându-l să se întoarcă la credința lui Hristos, chiar dacă va trebui să-și jertfească viața pentru asta.
Nopți în șir a rămas tânărul treaz, citind și recitind cuvintele mamei și ale surorii lui, scrise cu multă emoție pe pergament.
Blândețea pe care o ascundeau l-a emoționat.
Un sentiment dumnezeiesc de pocăință i-a cuprins sufletul. Pe fața lui tânără se rostogoleau neîncetat diamante neprețuite…
„Păcat mare! Crimă înfricoșătoare!”, murmura printre suspine tânărul, care rămăsese curat în adâncul lui.
Nu voia ca cel viclean să-l războiască iarăși. Îți amintea ce îi spuneau evlavioșii lui părinți despre adevărata credință.
Considera că a rămâne șovăitor nu este o atitudine bărbătească. S-a ridicat în picioare.
„Îmi rămâne să mărturisesc…”, a zis.
Conștientiza foarte bine seriozitatea faptei pe care o va face.
Hotărârea lui cerea mult mai multă vitejie decât cea a unui senator care apăra interesele împăratului Dioclețian.
Știa bine că intră pe drumul morții.
Știa că răscumpărarea pe care o cerea sufletul lui va deveni realitate dacă lacrimile i se vor amesteca cu scurgerea mucenicească a sângelui său.
Hotărârea îi era neclintită.
S-a prezentat în fața înaltului său ocrotitor, bărbatul puternic de la sfârșitul secolului al III-Iea d.Hr., prigonitorul necruțător al creștinilor, Gaius Aurelius Dioclețian (285-305 d.Hr.). S-a osândit cu vitejie pe sine, fiindcă arătase lașitate și se înfățișase ca idolatru. A anunțat că de-acum se va închina și Îl va adora doar pe Iisus Hristos.
Împăratul a crezut la început că tânărul și-a ieșit din minți.
Însă atunci când după aceea și-a dat seama că îndemnurile și voile lui sunt respinse cu statornicie și vitejie nezdruncinată de senator, s-a înfuriat și a poruncit să-i fie tăiat capul.
Biserica, recunoscând și cinstind sinceritatea pocăinței, care a fost pecetluită cu sângere mucenicesc al lui Panhariu, l-a așezat în ceata sfinților ei.
Câtă întoarcere la Dumnezeu și câte minuni poate face un pergament, o epistolă scrisă cu blândețe de soră și cu durere de mamă, presărată cu rugăciuni!
Câți sfinți poate să dăruiască lumii!
„La 19 martie se face pomenirea Sfântului Mucenic Panhariu”.