Cine sunt penticostalii? Se mai numesc și „tremurători” sau „spiriți„, sau își mai spun „Biserica lui Dumnezeu Apostolică„. Numele de penticostali vine de la cuvântul grecesc „penticosta”, care înseamnă Cincizecime. Ei susțin că toți membrii sectei lor au botezul cu Duhul Sfânt și cu foc, pe care l-au primit apostolii la Cincizecime prin pogorârea Duhului Sfânt („spirit„, cum zic ei).
Li se mai zice „tremurători” din cauza tremurărilor pe care le manifestă sub pretinsa influență a Sfântului Duh pogorât asupra lor, și „spiriți”, fiindcă pretind a avea pe Sfântul Duh în darul vorbirii în limbi, ca și apostolii după Cincizecime.
Făcând din această credință punctul central al vieții și învățăturii lor, au reconsiderat toate celelalte puncte ale credinței creștine în funcție de acesta, subordonându-le ca importanță și prioritate acestuia, constituindu-se astfel în sectă.
Originea sectei este tot în America, datând de abia de la începutul secolului al XX-Iea, fiind înființată din sânul baptiștilor de predicatorul baptist Carol Parham. Acesta a început să propovăduiască rătăcirea că Sfântul Duh se revarsă din nou cu putere la o apropiată a doua pogorâre a Sa și că la 3 ianuarie 1911 S-a și pogorât deja peste 13 persoane.
În România secta penticostală a venit direct din America prin câțiva români de acolo, printre care câștigase teren încă înainte de 1910, fiind susținută și propagată chiar printr-o revistă în limba română, „Vestitorul Evangheliei” , redactată în orașul Akron — Ohio, de un oarecare Paul Budeanu, român originar din județul Arad.
Paul Budeanu a tradus în românește mărturisirea de credință a penticostalilor, intitulată „Declararea fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu„. Cu Pavel Budeanu stăteau în legătură penticostalii din România, al căror șef a fost de la început Ioan Bododea din Brăilița, fost predicator, propaganda susținându-și-o prin reviste editate de el, ca „Glasul adevărului” și „Știința Sfinților„.
Învățăturile specifice penticostalilor sunt următoarele:
a) Credința în mileniu;
b) Pe lângă botezul cu apă este de trebuință și cel cu Duhul Sfânt și cu foc, pe care l-au primit apostolii la Cincizecime și prin care se primește darul vorbirii în limbi;
c) Pentru ca Biserica să nu fie moartă trebuie să aibă darul Sfântului Duh, iar pentru a obține acest dar, se cere rugăciune și post, adică nemâncare;
d) Botezător poate fi numai cel ce are darul vorbirii în limbi (în timp ce la baptiști și la alte secte poate fi numai cel rânduit de comunitate);
e) Slujbele duhovnicești sunt cele ale predicatorilor, proorocilor și prezbiterilor, aleși din Biserică și ordinați (sfințiți ca preoți prin punerea mâinilor). Ordinațiunea nu se poate pierde;
f) În adunări pot vorbi și femeile;
g) Sfântul Duh purcede și de la Fiul;
h) Păcătoșii dați afară din adunare nu mai pot fi reprimiți.
În celelalte puncte ale credinței se aseamănă cu ceilalți eretici, îndeosebi cu baptiștii, din rândul cărora s-au format.
Cultul este simplu: câteva cântări, însoțite de vorbirea în limbi și predici (toate acestea au loc într-o atmosferă plină de neorânduială, așa cum se vede din capitolele tratând despre vorbirea în limbi – (glosolalia).
Din această scurtă privire istorică de mai sus asupra penticostalilor, rezultă următoarele concluzii despre secte:
1. Toate sectele sunt de dată recentă, căci istoria nu le cunoaște, după cum — poate tocmai de aceea — nici ele nu cunosc și nu recunosc istoria. Deci n-au dovada unei continuități apostolice — de la apostolii Domnului — și n-au în ele garanția adevărului.
2. Aproape toate sectele au fost născocite de oameni neînvățați sau cel puțin fără o pregătire îndestulătoare necesară înțelegerii și aprofundării Scripturii. Pregătirea lor nu le-ar fi putut garanta competența tâlcuirii nici măcar a unui articol de ziar sau a unui text profan oarecare, oricât de iluminați sau prețioși s-ar pretinde a fi. Ei vorbesc în numele religiei cam cu aceeași competență cu care ar vorbi lăcătușii în numele agriculturii, semidocții și analfabeții în numele științei și al progresului, sau agricultorii în numele astronomiei. De necontestat este faptul că doctrinele lor n-au reprezentat un pas înainte în tâlcuirea și aprofundarea Bibliei, ci dimpotrivă, au dat dovadă numai de nepricepere și de misticism fanatic și bolnăvicios.
3. Cele mai multe secte din țara noastră sunt de proveniență străină, unele din ele fiind sădite cu scop vădit împotriva neamului nostru românesc.
4. Unele s-au născut din liberalismul protestant, ca reacție împotriva îngrădirilor dogmatice ale Bisericii Romano-CatoIice, iar altele provin dintr-un habotnicism care n-a fost mulțumit cu gradul de pietate și disciplină al Bisericii Ortodoxe.
5. Fiecare sectă a căutat să aducă ceva nou, propriu numai ei, prin care să se caracterizeze și să se deosebească de toate celelalte secte.
6. Fiecare sectă aparte, precum și toate la un loc, sunt numai forme diferite de manifestare ale neînlăturatului sectarism, care de veacuri a bântuit și a hărțuit Biserica lui Hristos și apoi cu rușine s-a stins prin puterea și înțelepciunea lui Hristos, care este Capul și Mirele Bisericii.
Cleopa Ilie; Călăuză în credința ortodoxă