Bolile sufletului, sunt foarte felurite cu toate acestea îndeobște ele se împart în trei feluri de păcate: cele de moarte; cele ce se pot ierta și care sunt prin lipsă sau nelucrare.
Deapre cele de moarte
De moarte sunt, potrivit lui Ghenadie Scholarios, Koressios, Mărturisirii Ortodoxe și lui Hrisant al Ierusalimului, acele păcate de bună voie săvârșite, care strică, fie numai dragostea cea către Dumnezeu, fie cea către aproapele împreună cu cea către Dumnezeu, și-l fac pe cel ce le săvârșește vrăjmaș a lui Dumnezeu și vinovat morții celei veșnice a iadului. Iar acestea, și cele mai îndeobște, sunt: mândria, iubirea de arginți, desfrânarea, pizma, lăcomia, mânia și trândăvia sau lipsa de grijă.
Despre cele ce se pot ierta
Păcatele ce se pot ierta sunt acelea, de bunăvoie săvârșite, care nu strică dragostea cea către Dumnezeu și către aproapele, nici nu-l fac pe credincios dușman al lui Dumnezeu și vinovat de moartea veșnică, Ia care sunt supuși și sfinții înșiși, după spusa lui Iacov, fratele Domnului: „Că toți greșim în multe chipuri” (3, 2) și a lui Ioan: „Dacă spunem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine” (I Ioan 1, 8) și după canoanele CXXV, CXXVI și CXXVII ale sinodului din Cartagina. Iar acestea sunt, potrivit cu Koressios și Hrisant: cuvântul cel deșert, cea dintâi pornire și turbare din mânie, cea dintâi pornire a poftei, cea dintâi pornire a urii, minciuna spusă în glumă, pizma cea trecătoare care se numește îndeobște râvnă și este o mâhnire măruntă pentru bunătățile aproapelui, și cele la fel cu acestea. Greu de hotărât sunt pricina și deosebirea amănunțită pe care o au păcatele de moarte și cele vrednice de iertare, odată ce alții au numit alte deosebiri dintre păcatele de moarte și cele ce se pot ierta, tălmăcind cuvântul lui Ioan: „Este păcat de moarte și păcat care nu este de moarte”. Căci Mitrofan al Smirnei spune că păcat de moarte este fiecare păcat care se pedepsea cu moartea de Legea cea veche, cum erau: hula împotriva lui Dumnezeu, uciderea cea de bunăvoie, perversiunea sexuală și altele. Iar păcat nu de moarte, acela care nu se pedepsea cu moartea, precum uciderea fără voință și altele. Iar Anastasie Sinaitul (întrebarea LIV) spune că păcatul de moarte este cel săvârșit întru știință și cel nu de moarte, cel făptuit întru neștiință. Dar hula împotriva lui Dumnezeu și păcatele mari săvârșite întru știință, precum omorul, desfrânarea, sunt păcate de moarte. Iar canonul al cincilea al celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic, precum și Icumenie spun că păcat de moarte este cel nepocăit și neîndreptat.
Despre păcatele prin lipsă
Păcate prin lipsă se numesc (ca să zic așa) faptele bune sau vorbele sau gândurile pe care putea cineva să le săvârșească, ori să le gândească, dar el s-a lenevit și nu le-a săvârșit, nici nu le-a grăit, nici nu le-a gândit, și care vin, cum am spus, din păcatul de moarte al trândăviei. Știu prea bine că păcatele acestea prin lipsă nu sunt socotite păcate, fiindcă puțini sunt aceia care socotesc păcat faptul că nu au făcut cutare milostenie pe care puteau și aveau mijloacele să o facă, ori să dea acel sfat bun pe care puteau să-l îmbie aproape Iui, ori să facă atâtea rugăciuni, ori altă faptă vrednică și nu le-au făcut.
Numai că și acest lucru îl știu prea bine, că Dumnezeu și pentru acestea are să ceară socoteală în Ziua Judecății. Cine ne încredințează? Pilda slujitorului aceluia leneș, care a avut un talant și l-a îngropat în pământ și care a fost osândit, nu pentru că ar fi făcut vreun păcat sau nedreptate cu acesta (pentru că pe acela care i se dăduse l-a înapoiat iarăși neștirbit, cum spune Marele Vasile, în cuvântul înainte la Rânduielile sale cele pe larg), ci fiindcă, putând să-l sporească, s-a lenevit și nu l-a înmulțit: „Se cuvenea — zice – să pui banii mei la zarafi, și eu, venind, aș fi luat ce este al Meu cu dobândă” (Matei 25, 27). Ne încredințează și pilda celor cinci fecioare nebune care s-au osândit, nu de alta ci numai pentru lipsa untdelemnului. Și priveliștea păcătoșilor ce stau de-a stânga și care se vor osândi nu pentru că au săvârșit vreun păcat, ci pentru că, deși ar fi trebuit, totuși nu au miluit pe fratele lor. Căci – spune — „flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau” (Matei 25, 42). Păcate ale lipsirii numesc și câte răutăți puteau și aveau mijloacele să le împiedice unii, cu vorba sau cu fapta, și nu le-au împiedicat. De aceea se și dojenesc, deopotrivă cu cei care le fac, după canoanele: XXV ale sinodului de la Anghira, LXXI al Marelui Vasile și XXV al Sf. Ioan Postnicul. Un dascăl aseamănă păcatele prin lipsă cu otrava și mușcătura aspidei, pentru că, după cum aceasta ucide fără să aducă durere (de aceea și prin aceasta alexandrinii îi ucideau pe cei ce săvârșeau greșeli mărunte, cum spune Galen), tot așa și păcatele acestora omoară sufletele fără ca păcătoșii să simtă și să sufere.
Pe lângă acestea, trebuie să mai știm, că treptele păcatului de la început și până Ia capăt sunt douăsprezece: prima treaptă este când cineva face Iucru bun, dar nu-l face și bine, ci amestecă binele cu răul. De pildă, când face cineva milostenie sau ține post sau săvârșește alt lucru bun, ca să fie lăudat de semeni. A doua treaptă este încetarea cu totul a binelui. A treia, pătrunderea lucrului celui rău. A patra, apropierea (de cuget). A cincea, lupta; lupta se socotește, îndeobște, pentru toate treptele păcatului, fiindcă credinciosul luptă și se străduiește să facă bine ceea ce este bine și să nu se abată de la bine. A șasea, încuviințarea (răului). A șaptea, păcatul cel cu mintea, potrivit cu Sf. Maxim, când – adică – credinciosul, după ce încuviințează făptuirea păcatului se silește să-și întipărească acel păcat în mintea sa, atât de limpede, ca și cum l-ar săvârși de fapt. A opta, lucrarea și păcatul săvârșit. A noua, obișnuința și când cineva săvârșește des păcatul. A zecea, deprinderea păcatului care, cu silnicie și cu asuprire, silește pe credincios să păcătuiască cu voie și fără voie. A unsprezecea, descumpănirea, adică deznădejdea. A douăsprezecea, uciderea de sine, adică omul să-și pună capăt zilelor, avându-și mintea sănătoasă, dar fiind biruit de deznădejde.
Deci, trebuie să ne îngrijim în tot chipul să ne întoarcem la treptele cele dinapoi și mai mici ale păcatului și să nu mai înaintăm spre cele dinainte și mai mari.
Sfântul Nicodim Aghioritul; Carte foarte folositoare de suflet