Cum te pregătești și ce trebuie să faci înainte de a merge la spovedanie?
Fratele meu cel păcătos, în așa chip trebuie să te pregătești când vei avea să te pocăiești și să te spovedești: Află, mai întâi, că pocăința — potrivit cu dumnezeiescul Ioan Damaschin (Cartea II, cap. XLVII) — este o întoarcere de la starea cea împotriva firii, la cea potrivită cu firea și, de la diavol, la Dumnezeu, și care se săvârșește cu durere și nevoință. Deci și tu, iubitul meu, dacă vrei să te pocăiești, precum se cuvine, trebuie să părăsești pe diavol și faptele cele diavolești și să te întorci către Dumnezeu și către o trăire potrivită cu (voia lui) Dumnezeu, Să lași păcatul, care este (lucru) împotriva firii și să te întorci spre fapta cea bună, care este ceva potrivit cu firea; să urăști într-atât de mult răutatea, încât să zici și tu, împreună cu David: „Nedreptatea am urât și am disprețuit” (Psalm 117, 163) și, dimpotrivă, să iubești atât de mult binele, încât să zici, cu același: „Legea Ta am iubit-o” și, iarăși: „pentru aceasta am iubit poruncile Tale mai mult decât aurul și topazul” (ibid. 127). Pe scurt, Duhul Sfânt, prin înțeleptul Sirah, te învață care este adevărata pocăință, grăind astfel: „Întoarce-te la Domnul și părăsește păcatele… Sârguiește către Cel Preaînalt și te întoarce de la nedreptate și te scârbește foarte de lucru urât” (17, 20, 21). Iar care este adevărata pocăință și roadele ei, cată să vezi în Cuvântul cel de la sfârșit.
Câte sunt părțile pocăinței
În al doilea rând, să știi că părțile pocăinței sunt trei: zdrobirea inimii, mărturisirea și împlinirea canonului. Iar Gheorghe Koressios, în cartea lui despre Taine, mai adaugă și o parte a pocăinței: dezlegarea de păcat, care se face de către Darul Sfântului Duh, prin mijlocirea duhovnicului, care se numește cheie și aceasta, mai ales, ține într-însa Taina pocăinței.
Ce este zdrobirea inimii
Iar zdrobirea este o mâhnire și o durere desăvârșită a inimii, care se petrece fiindcă omul a supărat, cu păcatele sale, pe Dumnezeu și a încălcat legea Dumnezeiască a Lui.
Această durere nu stă numai întru simțire, adică în suspinuri și lacrimi, ci stă, mai ales, în aceea ca voința dinăuntru a omului să urască păcatul și să hotărască a nu-l mai săvârși. Ține seama și la aceasta, că durerea și zdrobirea inimii sunt, potrivit cu Koressios, alcătuitoare ale pocăinței și, în măsura în care se găsesc în inimă, se află și omul întru pocăință. Îndată însă de cum va lipsi durerea din inimă, lipsește și omul de la pocăință. Ceea ce vrea să spună că durerea și zdrobirea trebuie să se afle pururi în inima celui ce se pocăiește și, în acest chip, pocăința lui este adevărată. Aceasta însă este faptă a celor desăvârșiți și (asemenea unor) fii, fiindcă izvorăște numai din dragostea către Dumnezeu. După cum, adică, se pocăiește un fiu numai pentru că l-a supărat pe tatăl său, și nu pentru că va fi lipsit de moștenirea părintească, sau se va izgoni din casa tatălui său.
Ce este îngrijorarea
Pe lângă zdrobire, se mai află și îngrijorarea, care – și ea – este o mâhnire și o durere, nedesăvârșită a inimii, care se petrece nu pentru că omul a întristat pe Dumnezeu cu păcatele sale, ci pentru că a fost lipsit de harul dumnezeiesc, a pierdut Raiul și a dobândit osânda veșnică. Și aceasta îi deosebește pe cei ce nu sunt desăvârșiți, adică pe simbriași și pe robi. Pentru că se trage nu din dragostea cea către Dumnezeu, ci din teamă și din iubirea de sine. După cum, adică, se căiește un simbriaș fiindcă și-a pierdut simbria, și un rob fiindcă se teme de pedepsele stăpânului său.
Deci și tu, frate al meu, păcătos, dacă vrei să dobândești în inima ta această zdrobire și îngrijorare și, prin mijlocirea acestora să se facă și mărturisirea ta bineplăcută lui Dumnezeu, acestea se cuvine să le faci:
Cum că mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiți duhovnici
Întâi cercetează și află care este cel mai iscusit duhovnic între ceilalți. Pentru că Marele Vasile spune (în Hotărârea pe scurt CCXXIX): după cum oamenii nu-și arată unul altuia suferințele și rănile trupului, ci (le dezvăluie) doctorilor încercați care știu să le lecuiască, așa și păcatele se cade să fie înfățișate nu oricui, ci acelora care pot să le tămăduiască.
Cum să-și cerceteze cineva cugetul său
În al doilea rând, după cum stai și socotești, după mai multe zile, cu câți bani ești păgubit în neguțătoria pe care o faci, tot astfel, adună-te și tu, frate al meu, deoparte, și, înainte să mergi – la un asemenea duhovnic – vreme de două sau trei săptămâni, mai cu seamă la începutul celor patru posturi ale anului – șezi, în mare liniște, și — plecându-ți capul — fă cercetare în cugetul tău – ceea ce Filon iudeul numește judecata cugetului — și fă-te, nu apărător, ci judecător al păcatelor tale, cum spune Sfințitul Augustin. Socotește și tu, precum Iezechia, tot răstimpul vieții tale, cu mâhnire și amărăciune în sufletul tău: „Sfârși-voi firul vieții mele, aducându-mi aminte de amărăciunea sufletului meu” (Isaia 38, 15) sau măcar socotește, după ce te-ai mărturisit, câte păcate ai săvârșit, cu fapta, cu vorba și încuviințarea gândurilor. Numără lunile; de la luni treci la săptămâni și de la săptămâni la zile. Adu-ți aminte de oamenii cu care ai păcătuit și de locurile unde ai păcătuit și gândește cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău. Deoarece și oamenii fie că se lasă greu, astăzi, când este vorba să-și facă o asemenea cercetare amănunțită a cugetului lor, fie că uită și nu pot să-și amintească păcatele, deci adu-ți aminte ce păcate ai săvârșit, ca să le mărturisești.
Și precum vânătorii nu se mulțumesc doar să afle fiara în pădure, ci se străduiesc în tot chipul să o și ucidă, tot astfel și tu, frate al meu păcătos, nu te mulțumi doar să-ți cercetezi și să-ți afli păcatele. Pentru că singur acest lucru puțin îți va folosi. Ci luptă-te, în tot chipul, să-ți ucizi păcatele, cu suferința inimii tale, adică cu zdrobirea inimii și cu îngrijorarea. Și ca să dobândești zdrobirea, socotește marea vătămare pe care ți-au adus-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu. Iar ca să dobândești îngrijorarea, gândește la marea vătămare pe care păcatele tale ți-au pricinuit-o ție însuți.
Cum că trei vătămări pricinuiește păcatul înaintea lui Dumnezeu
Așadar, începând cu ceea ce stă pe locul dintâi, caută la vătămarea pe care ți-au pricinuit-o păcatele tale, înainte lui Dumnezeu.
1) Fiindcă tu, cu păcatele tale, ai ocărât și ai necinstit pe Dumnezeul acela, Prea Înalt și Mare. Tu, viermele, pe un Atotputernic; tu, lutul, pe un Atoateziditor; tu, un nimic, pe o Ființă nemărginită, fiindcă ai încălcat legea Lui: „Îl necinsteșți pe Dumnezeu prin călcarea legii” (Romani 2, 23).
2) Pentru că tu, cu păcatele tale, te-ai arătat rob și fiu nerecunoscător față de un asemenea prea bun Stăpân și prea iubitor Părinte al tău, Care te-a iubit din veac, nu pentru vreo vrednicie a ta, ci numai din bunătatea Lui, și a hotărât, în socotința Sa dumnezeiască, să te zidească pe tine, când putea zidi pe alții în locul tău. De ce te-ai arătat nerecunoscător față de un asemenea Dumnezeu, care ți-a hărăzit ființa, te-a plăsmuit după chipul și asemănarea Sa, ți-a dăruit un trup cu toate simțurile și un suflet cu toate puterile, te-a făcut împărat peste toate făpturile de pe pământ, ți-a purtat de grijă până acum la hrană, la îmbrăcăminte, la locuință; a poruncit tuturor făpturilor simțitoare să-ți slujească ție, te-a scăpat din atâtea primejdii, din atâtea boli, din atâta sărăcie, de care suferă altii, ți-a dat un înger care să stea pururi în preajma ta, ca să te păzească. De ce te-ai arătat nerecunoscător față de un asemenea binefăcător al tău, care a chibzuit să te naști din părinți creștini, te-a primit în atâtea rânduri la Tainele Sale, te-a făcut fiu al Său prin Sfântul Botez, te-a izbăvit din mâinile diavolului, S-a făcut om pentru tine și Și-a vărsat sângele Său până la cea din urmă picătură, ca să te facă moștenitor al Împărăției Sale, te-a așteptat de atâtea ori să te pocăiești după ce ai păcătuit, osândind pe mulți alții pentru păcate mai mici decât ale tale, te urmează acolo unde tu fugi de El, bate (la ușa) inimii tale, atunci când tu nu-L dorești; îți grăiește, te iubește, te roagă, fiindcă îți vrea mântuirea.
Pe scurt, de ce te-ai arătat nemulțumitor față de un asemenea Stăpân, Care ți-a dăruit atâtea bine faceri: ale firii, ale harului, îndeoște sau în parte, pe ascuns sau fățiș și – ceea ce este mai înspăimântător decât toate — faptul că, în vreme ce primeai toate aceste daruri, tu – făptură nerecunoscătoare – înaintea ochilor Lui, ai avut îndrăzneala să-I dai în schimb răutățile tale.
Ah, frate al mei păcătos! Și dacă vreun om, asemenea ție, ți-ar fi făcut doar un singur dar din toate acestea, n-ai fi știut ce să faci ca să-i mulțumești; iar în vreme ce nu un om, ci un Dumnezeu Prea Înalt, făcătorul tuturor oamenilor și al îngerilor, ți-a făcut atâtea și atâtea bunătăți, tu, dimpotrivă, să te arăți atât de nerecunoscător fată de El? Minunează-te, frate, minunează-te, cum de te-a răbdat pământul și nu s-a despicat ca să te înghită de viu. Minunează-te, cum de nu ți-a zvârlit trăsnete Cerul, ca să te mistuie. Cum aerul pe care l-ai spurcat cu păcatele tale, nu a suflat (asupră-ți) suflări otrăvitoare ca să te otrăvească? Și cum toate stihiile nu s-au năpustit asupra ta, ca niște fiare, să te înghită de viu, nemairăbdând să vadă în tine pe tăgăduitorul și vicleanul, cum răspunzi, prin păcatele tale, cu atâta nerecunoștință Ziditorului lor și unui asemenea binefăcător, fără de margini, al tău. „Oare astfel răsplătești tu Domnului, popor nebun și fără minte?” (Deuteronom 32, 6).
3)Ai vătămat pe Dumnezeu, deoarece, cu păcatele tale, ai săvârșit o neauzită nedreptate și un dispreț față de izbăvirea pe care ai căpătat-o de la Fiul lui Dumnezeu, fiindcă L-ai pus pe cruce pentru a doua oară, ai călcat în picioare dragostea Lui, ai întinat Preasfânt Sângele Său, ai defăimat harul Duhului Său I-ai deschis rănile, I-ai reînnoit scuipările, pălmuirile, cununa de spini, biciuirile, piroanele, lancea și toate patimile și ocările, pentru că ai săvârșit păcatul, care a fost pricina răstignirii Lui. „Fiindcă ei răstignesc loruși a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură” spune dumnezeiescul Pavel (Evrei 6, 6).
Ah, fratele meu, dacă vei socoti cum se cuvine aceste trei sulițe cu care L-ai rănit pe Dumnezeu, păcătuind, sunt încredințat că vei urla și vei răcni ca un leu, de pe urma suspinelor: „Răcnit-am din suspinarea inimii mele” (Psalm 37, 8); că vei urî și te vei scârbi de păcat, și că vei zdrobi în mii de bucăți inima ta, chiar de ar fi cea mai învârtoșată și mai împietrită, și vei face să-ți curgă lacrimi de sânge. De aceea, pe cât îți este cu putință, stăruie gândind la acestea trei, ca să dobândești sfânta zdrobire (a inimii) care este partea cea mai aleasă și mai prețioasă a pocăinței, mâhnindu-te, nu atât pentru altceva, cât pentru că ai păcătuit înaintea lui Dumnezeu și ai întristat Duhul cel Sfânt al Lui, după spusa Apostolului: „Să nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu” (Efeseni 4, 30).
Precum și David se întrista, nu atât pentru celeIalte pagube pe care i le adusese păcatul, cât pentru că l-a făcut numai să vatăme pe Dumnezeu, cu toate că s-a vătămat și pe sine și pe alții. Pentru aceea și zicea: „Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut„. De asemenea și Manase, pentru aceasta doar se întrista și inima lui n-a găsit nicicând odihnă. De aceea și spunea: „Nu am alinare, pentru că am întărâtat mânia Ta și ce este rău am săvârșit înaintea Ta, nefăcând voia Ta și nepăzind poruncile Tale„. Rugăciunea lui Manase o adeverește și Sfântul Efrem ca fiind a aceluia, și aducând mărturii pentru aceasta. Citește-o și tu, frate, fiindcă este foarte plină de umilință, și (citește-o) mai ales când te pregătești să te spovedești.
Cum că trei vătămări pricinuiește păcatul la păcătos
Apoi, ca să dobândești și îngrijorarea, gândește, frate și la câte rele ți-au adus păcatele ție.
1) Cum acestea te-au făcut să pierzi darurile mai presus de fire pe care ți le-a hărăzit Dumnezeu în viața aceasta: darul îndreptățirii, darul de a fi numărat printre fiii lui Dumnezeu, darul șederii (îndelungate, pe pământ) și celelalte. Dintre acestea doar o singură treaptă este mai de preț decât toate boieriile, decât toate înțelepciunile, decât toate frumusețile și decât toate puterile, pe scurt: decât toate darurile firii și decât cele mai de preț bunuri lumești, după cum grăiește Solomon: „Fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu e decât nisip” (Înțelepciunea lui Solomon 7, 9).
2) Gândește-te că acestea te-au făcut să pierzi toată fericirea veșnică a Raiului, desfătarea cea întru Dumnezeu și vederea Lui: vederea preadulcei Născătoare de Dumnezeu, a Maicii Domnului și a Maicii tuturor creștinilor, unirea cu îngerii, petrecerea împreună cu sfinții, bucuria cea negrăită, Împărăția cerească, odihna de-a pururi, lumina veșnică și, pe scurt, toate acele bunătăți pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici mintea omului nu poate să le înțeleagă. Și te-au făcut să le schimbi pe toate acestea cu o singură plăcere – puțintică, amară și întinată; și să le disprețuiești pe toate (celelalte) ca pe un nimic. După cum și acei înșelători iudei au dispretuit Ierusalimul, care este chipul Raiului, „și au disprețuit pământul cel dorit” (Psalm 105, 24).
3) Socotește că aceste păcate ți-au pricinuit pedeapsa cea veșnică, focul acela nestins, scrâșnirea dinților, viermele cel neadormit, chinuirea tuturor simțirilor trupului și a tuturor puterilor sufletului tău. Acesta va avea de-a pururi ceea ce urăște și nu va avea niciodată ceea ce dorește. Acolo nu vei gusta niciodată din vreo plăcere, nu-ți vei mai vedea nicicând vreun prieten, nu vei mai sta de vorbă cu nici o rudenie a ta, nu vei mai avea vreodată domn, nu vei mai afla vreo odihnă nici măcar o singură clipă, de la acei diavoli călăi, care au să te chinuiască. Și, pe scurt, gândește că păcatele te-au făcut să dobândești o veșnicie a acelor chinuri fără de sfârșit ale iadului. Numai o singură clipă din această (veșnicie) nu va trece niciodată, chiar după atâtea zeci de mii de ani, multe cât nisipul mării; câte sunt stelele cerului, câte frunzele copacilor, și câte sunt părticelele văzduhului: „și se vor chinui în foc și pucioasă… și fumul lor se suie în vecii vecilor” (Apocalipsa 14, 10 — 11).
Chibzuind la acestea, iubitule – potrivit cu cel de-al doilea Cuvânt — fără nici o îndoială că îți vei smeri inima și vei dobândi îngrijorarea de care s-a vorbit, întristându-te – dacă nu pentru alta, dar măcar pentru Că, datorită păcatelor tale, tu Însuți ești cel ce a pățit o pagubă nemărginită, pagubă față de care lumea întreagă, cu toate împărățiile sale, nu este vrednică să plătească nici cea mai mică părticică.
Ah! Și puțină pagubă este, și puțină durere, să pierzi — biet păcătos – pe Dumnezeu, Care este, în întregime, dulceață, veselie, dorire, și în întregime îndestulare fără margini; Care este, în întregime, lumină și început al luminii, înțelepciune și început al înțelepciunii? Puțină durere este să pierzi pe Dumnezeul a Cărui frumusețe întrece orice frumusețe, a Cărui înțelepciune întrece orice înțelepciune; a Cărui dulceață întrece orice dulceață de la Care, dacă o singură rază a Slavei Sale ar străluci în iad, îndată iadul s-ar face rai?
Puțină durere înseamnă să pierzi pe Tatăl, Cel fără de început, pe Fiul, Cel fără de început și pe Preasfântul Duh, pe Unul Dumnezeu, Cel în trei chipuri, de la Care orice este strălucitor – strălucirea; Orice este viețuitor — viața; orice este înțelegător – înțelesul, și orice ființă – ceea ce o face să fie ființă?
Într-un cuvânt, puțină durere este să pierzi, nenorocitule, pe Dumnezeul tău, Care este bunul cel mai înalt, începutul, mijlocul și sfârșitul ființării tale? „Înțelege și vezi„, îți strigă Însuși Dumnezeu, „Intelege și vezi că amar îți este să Mă părăsești pe Mine, zice Domnul Dumnezeul tău” (Ieremia 23, 19), Și dacă Isav, pierzându-și dreptul de întâi născut și binecuvântarea tatălui său, Isaac, s-a mâhnit într-atâta că a scos un strigăt tare amar și foarte înfricoșat: „Iar Isav… a strigat cu glas mare și amar foarte” (Facere 27, 34), – cum de tu, preanefericitule, să nu strigi până la cer? Cum să nu suspini, sărmane, din adâncul inimii, fiindcă ai pierdut atâtea binecuvântări și daruri de la cerescul tău Părinte, pentru că ai moștenit o sumedenie de răutăți și chinuri? Pe scurt, cum să nu te jelești, păcătosule, că, pierzând pe Dumnezeul tău, odată cu El ai pierdut toate, toate laolaltă?
O, pierdere nemărginită! O, pierdere nemăsurată! Sunt încredințat, frate, că dacă ai fi văzut odată această mare pierdere, pe care ai suferit-o prin păcatele tale, ai fi strigat ca împăratul acela, care, la vremea morții sale spunea că a pierdut tot, fiindcă, pierzându-L pe Dumnezeu, și-a pierdut și trupul și sufletul și pământul și cerul și pe cele trecătoare și pe cele veșnice și pe toate, toate. „Pierdut-am toate. Lipsitu-m-am de totul! Sunt încredințat că, dacă ai fi văzut îngrămădite laolaltă toate câte ai pierdut, de mii de ori te-ai fi hotărât să nu mai păcătuiești, ci să te îndrepți și să duci o viață sfântă.
Cum că durerea pentru bunătățile vremelnice este fără de folos
Să mai știi și aceasta, frate, că nu trebuie să te mâhnești dacă pentru păcatele tale pierzi vreun bun firesc și vremelnic, sau pe copiii tăi, sau pe nevasta ta, fie și însăși toată împărăția lumii, fie și însăși viața ta. Fiindcă de durerea aceasta nu se ține socoteală la pocăință, ci este zadarnică și fără de folos și nu este primită de Dumnezeu.
S-a mâhnit și Saul, când a auzit de la Samuel că își va pierde împărăția și însăși viața; și atât de mult, încât de frică a căzut la pământ: „Atunci Saul a căzut deodată cu tot trupul său la pământ” (I Regi 28, 20), dar în zadar. Și Antioh a ajuns să-și cunoască ticăloșiile pe care le făcuse când a văzut că-și pierde, deodată, și viața și împărăția, cu moartea aceea dureroasă: „Și se ruga nelegiuitul acesta către stăpânul care nu voia a-l mai milui” (II Macabei 9, 13).
Nu mai spun că durerea care vine de pe urma bunătăților lumești și trecătoare, nu numai că este fără de folos pentru păcătos, dar îi pricinuiește și moarte, cum spune Pavel: „iar întristarea lumii aduce moarte” (II Corinteni 7, 10).
Sfântul Nicodim Aghioritul; Carte foarte folositoare de suflet