căderea Babilonului
Distribuie

Sfântul Ioan, la Apocalipsă, descrie Babilonul în chip de femeie desfrânată, zicând: „Și am văzut o femeie șezând pe o fiară roșie, plină de nume de hulă, având șapte capete și zece coarne. Și femeia era îmbrăcată în purpură și în stofă stacojie și împodobită cu aur și cu pietre scumpe și cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur plin de urâciunile și de necurățiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scria nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor și a urâciunilor pământului. Și am văzut o femeie, beată de sângele sfinților, și de sângele mucenicilor lui Iisus„. Și mai jos: „Aici trebuie minte care are înțelepciune: Cele șapte capete, șapte munți sunt„, și „zece coame, zece împărați sunt” (Apoc. 17, 3-6; 9; 12).

Aici iarăși sunt multe tâlcuiri pentru acest Babilon; unii zic a fi Babilonul adunarea tuturor necuraților sau lumea și slava lumii, desfătarea si dulceața patimii. Iar pe șapte munți se zice că această cetate este întărită, adică pe șapte păcate de moarte, întru care împărățește diavolul; cetățenii acestuia sunt necurații cei ce locuiesc într-însa; precum dimpotrivă, cetățenii lui Dumnezeu — ai Ierusalimului — sunt sfinții cei aleși.

Iar alții înțeleg a fi Babilonul necurăția și spurcata grozăvie a turcilor și a tătarilor, ca o femeie desfrânată cu adevărat, căci credința lor cea necurată învață toată urâciunea și curvia și sloboade pe fiecare să aibă atâtea femei pe câte le va putea hrăni. Alții socotesc a fi Babilonul cetatea lui Constantin, că aceasta este capitala turcilor, gonitorii lui Hristos și ai Bisericii lui Hristos, și șade lângă ape pe șapte munți, care munți în grecește se numesc Eptalofos.

Ca și cum ar fi zis îngerul pentru aceasta Sfântului Ioan: „Vino să-ți arăt judecata desfrânatei celei mari, ce șade pe ape multe„.

Alții socotesc a fi Babilonul cel de demult, care a fost mitropolia haldeilor, că de acolo va ieși Antihrist, precum s-a zis mai sus. Acolo au fost Nimrod, întâiul viteaz în lume, și după dânsul Nabucodonosor, după acea Antioh, înainte-mergătorii și chipurile lui Antihrist.

Acestea sunt tâlcuirile pentru Babilon.

Ci toate acestea lepădându-le, socotesc acea tâlcuire a fi adevărată, care zice că Roma veche a apusului este Babilon; și căderea Babilonului este căderea Romei de la apus, care se va strica la sfârșitul lumii. Această tâlcuire este a multor dascăli, și dintre aceștia cel mai limpede grăiește Sfântul Apostol Petru, la care Roma este numită Babilon, zicând: „Biserica cea aleasă din Babilon și Marcu, fiul meu, vă îmbrățișează” (I Petr. 5, 13). Din aceste cuvinte ale lui Petru, dascălii cu un glas tâlcuiesc că ar fi Roma.

Sfântul Andrei de la Cezareea, în tâlcuirea sa, zice așa: din multe locuri din Scriptură poate să se știe că, din fapte și din plinirea lor, se pun nume cetăților, de unde și Babilonul cel vechi așa a fost numit.

Și i s-a zis curva cea veselă, adică cetatea desfrânaților, că-i pare bine de desfrânare; Doamna fermecătorilor și Ierusalimul cel vechi; fața ta a fost de desfrânat; și Roma cea veche se numește Babilonul în cartea lui Petru. Puțin mai sus, în capitolul 53, același zice de Babilon, asemănându-l cu desfrânata: Această desfrânată unii au înțeles că este Roma cea veche, care este zidită pe șapte munți; iar șapte capete ale fiarei ce țin pe aceia, șapte împărați mai fără de lege decât toți sunt, care de la Domețian până la Dioclețian au prigonit Biserica. Și iarăși zice Sfântul Andrei și dascălii Bisericii celei de demult: S-a zis cum să fie aceste prorociri asupra Babilonului din Roma, socotind că acele zece coarne ce au căzut peste fiara a patra să fie peste împărăția Romei. Aceea înțelege Ieronim tâlcuind al paisprezecelea capitol al Cărții lui Isaia prorocul, zicând: „Cade și se strică Babilonul cel ce șade pe șapte munți, desfrânata cea mohorâtă a cărei cădere și muncă le arată Apocalipsa”.

Iar pricinile acestei tâlcuiri pentru Roma cea veche acestea sunt:

Întâi: cuvintele cele din urmă, în capitolul al șaptesprezecelea la Apocalipsă, învederat vestesc Roma cea veche a fi Babilonul.

Femeia pe care ai văzut-o cetatea cea mare este, care are împărăție peste împărații pământești. Căci care cetate are împărăție peste împărații pământești decât numai Roma cea veche, care s-a numit stăpână a toată lumea, după cuvântul Sfântului Evanghelist Luca: „Ieșit-a poruncă de la Cezar August (al Romei) să se scrie toată lumea” (Lc. 2, 1)?

A doua: Roma este așezată pe șapte munți, care o aseamănă cu Babilonul, cu desfrânata despre care vorbește Sântul Evanghelist Ioan atunci când spune, în capitolul 17 de la Apocalipsă: „Aici este minte care are înțelepciune: șapte capete sunt șapte munți deasupra cărora șade femeia” (Apoc. 17, 9).

A treia pricină: că Sfântul Ioan cu descoperirea sa nu zice despre firescul și adevăratul Babilon, cel de demult, care a avut scaunul în Egiptul haldeilor, ci zice despre Babilonul cel de taină și închipuit, precum mărturisește titlul cel din fruntea femeii: „Taina Babilonului celui mare, mama desfrânatelor” (Apoc. 17, 5).

A patra pricină: că Roma și împărații Romei, începând din vremile Sfinților Apostoli, trei sute de ani, nu numai în Roma, ci în toată lumea au prigonit Biserica lui Dumnezeu. Pentru aceasta, nimănui altuia nu se cuvin cuvintele acestea, fără numai Romei: „Și am văzut o femeie, beată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iisus” (Apoc. 17, 6). Și iarăși: „Și s-a găsit în ea sânge de proroci și de sfinți și sângele tuturor celor înjunghiați pe pământ” (Apoc. 18, 24).

A cincea pricină este că Sfântul Petru numește pe Roma Babilon, precum mai sus am zis.

Oarecare dascăli, în tâlcuirea Epistolei Sfântului Petru, zic: pe Roma o numește Petru Babilon pentru vărsarea și amestecarea închinării idolești celei multe la număr, unde maica și întâia Biserică acolo a strălucit; precum în robie la râurile Babilonului plângea de lipsirea sa cea de Sfântul Sion, nevrând a cânta cântarea Domnului în pământ străin. Din aceste cuvinte se poate cunoaște luminat ce este căderea Babilonului, despre care zice îngerul cu glas mare: „A căzut! A căzut Babilonul cel mare și a ajuns locaș demonilor” (Apoc. 18, 2); că această cădere a Babilonului nu este alta fără decât stricarea Romei și pierderea stăpânirii Romei la sfârșitul lumii, precum am mai zis. Și precum Babilonul cel de demult, mărirea haldeilor, a căzut, stricându-l Cirus, așa și Babilonul cel de taină — Roma — se va strica. Iar când zice de două ori „a căzut”, este pentru îndoită cădere: cea dintâi este când a căzut vechea închinăciune de idoli a Romei, cu propovăduirea Evangheliei, iar cea de-a doua, când se va strica la sfârșitul lumii începătoria Romei. Sau îndoita cădere închipuie căderea după suflet și trup, precum zic Sfinții Ambrozie al Milanului si Andrei al Cezareii.

Aceste tâlcuiri despre căderea Babilonului și sfârșitul lumii și pierderea lui Antihrist și a oștilor lui le scrie Apocalipsa: „Și s-au suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea cea iubită (adică Sfânta Biserică). Dar s-a pogorât foc din cer și i-a mistuit” (Apoc. 20, 9). Aceste cuvinte tâlcuind, Sfântul Andrei al Cezareei zice: „Foc din cer se va pogorî; s-a văzut precum era acela care pe vremea lui Ilie a ars de două ori câte cincizeci de oameni, cu căpeteniile lor. La slăvita Sa venire, Hristos va omorî pe Antihrist cu Duhul gurii Sale; încă și pe neamurile despre care s-a zis mai sus, le va mânca focul, și pe căpetenia lor, diavolul, îl va arunca în iezerul cel de foc, unde este fiara și prorocul cel mincinos și unde se vor munci în veacul veacului”.

Despre acest sfârșit pierzător descris în descoperirea Sfântului Ioan menționată mai sus, Sfântul Andrei al Cezareii sfârșește cuvântul său așa: „Iar noi, de la Mântuitorul nostru Hristos învățându-ne, să ne rugăm ca să nu intrăm în ispită; neîncetat și cu dinadinsul să ne rugăm pentru aceasta, cunoscând neputința noastră, ca să ne izbăvim de ispita celor ce s-au prorocit și să ne apere, ca nici venirea lui Antihrist să o vedem, nici năvălirea acelor limbi ce s-au zis mai sus, nici nevoia cea aducătoare de moarte, care vor sili pe mulți să părăsească dreapta Ortodoxie mântuitoare; ci mărturisirea cunoștinței după putință păzind, nevătămată și neclătită, și arzătoare dragoste să avem către Hristos, Cel ce ne-a răscumpărat pe noi cu scump Sângele Său.

Prin fapte bune arătându-ne credința că vom lua îndulcirea veșnicelor bunătăți, de aceasta nădăjduindu-ne întru îndurările Lui cele bogate, pe care dea Dumnezeu să le dobândim, prin singur Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și Sfântul și de viață făcătorul Duh, Îi este slava, puterea, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor, amin”.

După stingerea blestematului Antihrist și după risipa oștilor și puterilor lui cele prigonitoare, care se cheamă Gog și Magog, unii prelungesc înfricoșata Judecată până în șapte ani, și această părere a lor o întăresc cu prorocia ce zice că atât de mare va fi mulțimea oștii lui Gog, încât armele lor ce vor rămâne după moarte în șapte ani se vor arde și aprinde de credincioși. Vezi despre aceasta la sfârșitul capitolului al unsprezecelea.

Alții zic că, după moartea lui Antihrist, până la înfricoșata Judecată vor fi patruzeci de zile, și această părere a lor o întăresc cu prorocia ce zice: De la vremea pomenirii neîncetării zilelor 1200. Fericit cel ce rabdă și a ajuns la zilele acelea!

Numărul cel dintâi dar, 1245, se înțelege numărul zilelor lui Antihrist, iar după uciderea lui până la înfricoșata Judecată rămân 45; numără 1290 de zile, și iarăși 45 de zile de pedeapsă, și vei afla numărul prorocesc cel de pe urmă, 1335 de zile, pentru care zice prorocul: „Fericit cel ce va aștepta și va ajunge la o mie trei sute treizeci și cinci de zile!” (Dan. 12, 12)

Alții zic că după moartea lui Antihrist îndată va urma înfricoșata Judecată, și aceasta o întăresc cu nemincinoase cuvintele lui Hristos, Dumnezeul nostru, care după prigoana lui Antihrist ce va să fie, nu mai pe urmă, ci îndată adică, va urma întunecarea luminătorilor cerului, după aceea înfricoșata Judecată; că așa se zice: „Îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei” (Mt. 24, 29).

din cartea: Antihristica, semnul venirii lui Antihrist și sfârșitul lumii

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *