În două cazuri îl stăpânește diavolul pe om: atunci când chiar omul îi îngăduie asta cu voia sa, sau când îi este îngăduit acest drept de Însuși Dumnezeu.
În primul caz, intrarea duhului rău în om se face de obicei metodic și treptat. Victima, fie își cunoaște starea în care se află (vrăjitorii, medium-urile etc.), fie nu (cei amăgiți, nepocăiți etc.). Metoda cuceririi treptate a fost folosită de diavol în cazul lui Iuda. Iuda i-a deschis el însuși ușa lui satana, prin patima iubirii de arginți. În continuare, satana, intrând în el, i-a înrobit mintea și l-a dus la trădare. La urmă, l-a stăpânit definitiv. Astfel, cu toate că i-a părut rău, nu s-a pocăit, ci s-a sinucis, fiindcă vrăjmașul i-a întunecat mintea, ducându-l la deznădăjduire.
După învățătura patristică, cei care se înrobesc cu voia lor în vreo patimă, oricât de „mică” ar părea aceasta, se găsesc sub puterea și stăpânirea diavolului. Starea oamenilor acestora este tragică, căci, în vreme ce pe dinafară par liberi, sufletul lor se află sub stăpânirea ticăloasă a diavolului. „Fiindcă ceea ce te biruiește, aceea te stăpânește„, spune apostolul Petru (II Petru 2: 19). Aceștia sunt „demonizații” vieții sociale cotidiene, după Sfântul Ioan Gură de Aur. Și nenorocirea lor este deznădăjduitoare, tocmai pentru că, fiind unelte ale diavolilor, nu-și mai dau seama nici de urzelile prin care aceștia îi amăgesc, nici de tirania la care sunt supuși.
În al doilea caz, stăpânirea omului de către demoni cu îngăduința lui Dumnezeu contribuie totdeauna la mântuirea sufletului omului sau a celor din mediul apropiat lui. Acest fel de stăpânire diavolească a fost folosit chiar și de către Biserică, ca mijloc pedagogic. Să ne amintim de desfrânatul din Corint. Apostolul Pavel a îndemnat Biserica locală să-l dea satanei „spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (I Corinteni 5:5). Același apostol, în altă împrejurare, i-a încredințat în puterea satanei pe Imeneu și Alexandru, „ca să se învețe să nu hulească” (I Timotei 1:20).
Din categoria aceasta fac parte și cei cu adevărat demonizați, precum, de pildă, cei pomeniți în Evanghelie. La aceștia, faptul că sunt stăpâniți de demoni este vădit: se târăsc pe jos, fac spume la gură, scrâșnesc din dinți, rostesc vorbe scârboase și blasfemii, fără să-și dea seama ce fac și ce spun. Starea lor firească s-a schimbat în asemenea fel, încât cuvintele, mișcările și voile nu mai sunt ale lor, ci ale duhurilor rele care-i stăpânesc.
Însă cum se întâmplă această cucerire? Pătrund, oare, duhurile necurate în sufletul omului?
Sfântul Diadoh al Foticeii, vorbind în general despre legătura dintre demon și suflet, spune că, „din ceasul Botezului, diavolul este alungat afară din suflet, pentru că acolo intră harul. De aceea, după cum înainte de Botez amăgirea stăpânea în suflet, așa stăpânește după aceea adevărul. Dar și după Botez satana lucrează împotriva sufletului la fel ca înainte, sau chiar mai rău… Aceasta se întâmplă deoarece Sfântul Botez curăță murdăria păcatului, însă nu schimbă caracterul dual al voii noastre, nici nu-i împiedică pe demoni să ne războiască… Aceștia își au cuibul afară, în simțurile trupului, și lucrează prin mijlocirea slăbiciunii trupești… pentru a îndepărta pomenirea lui Dumnezeu din minte, și în felul acesta s-o lipsească de unirea ei cu harul”.
Sfântul Casian denumește și mai concret legătura aceasta. Spune că „un duh rău poate exercita asupra sufletului nostru o putere tainică de convingere, dar îi este cu totul imposibil să pătrundă înlăuntrul sufletului – deși și el este duh – și să se facă una cu acesta„. În continuare explică felul în care lucrează duhurile necurate asupra celor demonizați, până ce aceia nu mai pot, nefericiții, să-și controleze nici vorbele, nici mișcările. Spune: „Aceasta li se întâmplă nu pentru că sufletul lor își pierde vreo însușire, ci pentru că trupul slăbește. Duhul necurat, pătrunzând în mădularele unde își are sălaș puterea sufletului și supunându-le unor poveri nesuferite, îneacă însușirile intelectuale într-un întuneric profund. Vedem, de altfel, că vinul, febra, o răceală gravă sau alte boli serioase provoacă simptome asemănătoare. Tocmai această întunecare a minții i-a interzis-o Dumnezeu diavolului în cazul lui Iov, atunci când, dându-i putere asupra trupului acelui om drept, i-a poruncit: „Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de sufletul lui” (parafrază la Iov 2: 6). Adică, îți interzic să-i iei mințile, slăbindu-i organul care este sălaș al sufletului. Nici nu-ți dau voie ca în ceasul în care se împotrivește să-i întuneci cugetul și judecata, înăbușindu-i cu povara ta partea principală a inimi”.
Sfântul Grigorie Palama, comentând cazul demonizatului din Evanghelie, care se târa pe jos, făcea spume la gură și scrâșnea din dinți, dă următoarea explicație: „Diavolul pune stăpânire pe creier, care se află în partea de sus a trupului, și de acolo comandă tot trupul„. Atunci când creierul suferă, apar probleme serioase ale nervilor și mușchilor, fapt care duce la cutremurări și mișcări făcute fără voie de toate membrele trupului, și îndeosebi de bărbiile celor demonizați. Și din pricina tulburării organelor interioare, răsuflarea devine grea, lichidele ies pe gură sub formă de spumă, trupul se deshidratează și se usucă. Și Sfântul încheie, propunând două mijloace de tămăduire: dacă bolnavul se găsește pur și simplu sub „înrâurire” diavolească, atunci, pentru că este încă stăpân pe sine, își poate reveni prin nevoința sa duhovnicească, și îndeosebi prin rugăciune și post. Însă dacă diavolul și-a făcut „sălaș” înlăuntrul său și el i-a devenit mădular, nu mai poate face nimic de unul singur. Atunci trebuie să se lupte pentru el „cu post și rugăciune” (Matei 17: 21) alți frați, și, desigur, cei care au înlăuntrul lor Sfântul Duh. Doar în felul acesta se poate izbăvi de demoni.
Imaginea pe care o prezintă demonizații este respingătoare, și de aceea Părinții ne sfătuiesc să nu-i scârbim, nici să-i învinovățim, ci să ne rugăm pentru ei. Purtarea aceasta este justificată de Sfântul Casian: „Trebuie să credem nezdruncinat în două lucruri„, spune el. „Primul, demonizatul nu este înrâurit de demoni fără îngăduința lui Dumnezeu. Și al doilea, că orice provine de la Dumnezeu, oricât de neplăcut sau plăcut ne-ar părea în ceasul acela, ne este trimis de cel mai blând Părinte, de cel mai mângâietor Doctor, spre folosul nostru. Așadar, toți cei supuși încercărilor sunt ca niște copii care sunt încredințați pedagogului. În felul acesta ei cultivă smerenia, încât să plece în viața de dincolo cu totul curățați. Suferă doar în viața de acum o mică încercare: sunt dați, după cum spune apostolul, lui satana, „spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (I Corinteni 5: 5)„.
În continuare, Sfântul îi dă o dimensiune bisericească acestei teme: „Să nu-i nesocotim„, spune, „pe cei demonizați, ci să ne rugăm neîncetat pentru ei, precum am face-o pentru mădularele unui singur trup, și să ne facem părtași cu toată inima noastră și cu blândețe spontană suferinței lor – căci, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună (I Corinteni 12: 26) -, știind că, de vreme ce toți împreună suntem mădularele aceluiași trup, nu putem ajunge la desăvârșire fără aceștia, după cum spun și Sfinții de dinaintea noastră” (vezi Evrei 11: 39-40).
din cartea: Demonii și lucrările lor