Despre ispitele celor smeriți și ale celor mândri

Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (I Petru 5, 5). Fiindcă în predicile cele mai dinainte am vorbit despre felurile ispitelor și despre pricinile pentru care Dumnezeu îngăduie să ne ispitim, spre folosul și mântuirea sufletelor noastre, de data aceasta m-am gândit să vorbim despre ispitele celor smeriți și ale celor mândri. Din cele ce urmează vom înțelege clar că Preabunul Dumnezeu nu îngăduie a se ispiti toți oamenii la fel, ci cu mare deosebire si felurime, după a Sa negrăită și neajunsă de minte înțelepciune. Vom vedea că asupra celor smeriți și blânzi și care își cunosc bine neputința și nimicnicia lor, Preabunul și Preaînțeleptul Dumnezeu nu slobozește asupra lor ispite și necazuri prea mari. Iar asupra celor mândri și trufași, Dumnezeu îngăduie a veni ispite și necazuri mai grele, care de multe ori sunt mai presus de hotarele răbdării lor. Și aceasta o face El cu mare înțelepciune și iconomie, spre a-i aduce pe ei întru smerenie și umilință, pentru a-și cunoaște neputința și nimicnicia lor pe acest pământ și a veni toți la calea cea sfântă a mântuirii.

Despre acest adevăr ne spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul următoarele: „Ispitele ce se fac asupra celor smeriți de la toiagul cel duhovnicesc, spre sporirea și creșterea sufletului, sunt acestea: nehotărârea, îngreunarea trupului, slăbănogirea mădularelor, trândăvirea, zăpăceala cugetării, părerea neputinței trupești, împuținarea nădejdii, întunecarea gândurilor, lipsirea ajutorului omenesc, lipsa celor de trebuință trupești și cele asemenea acestora.

Din ispitele acestea omul câștigă suflet părăsit și neajutorat și inimă zdrobită întru smerenie multă. Prin acestea se ispitește cineva ca să vină spre dorirea Celui ce l-a zidit. Cu acestea sunt amestecate mângâierile și năpădirile, lumina și întunericul, războaiele și sprijinirile și , în scurt să zic, strâmtorarea și răsfățarea. Și acesta este semnul sporirii omului, prin ajutorul lui Dumnezeu.

Iar ispitele ce se fac prin îngăduința lui Dumnezeu asupra celor mândri, care fără de rușine se înalță înaintea lui Dumnezeu, sunt acestea: ispitele cele arătate ale diavolilor și care sunt mai presus de hotarul puterii sufletului, lipsirea puterii de înțelepciune ce este întru dânșii, simțirea iute a cugetării curviei, care se slobozește asupra lor spre smerenia înălțării lor, a se mânia degrab, a voi să-și alcătuiască și să-și facă voia sa, a se prici întru cuvinte, a certa pe alții, a se certa apoi și pe ei, pentru aceasta defăimându-se și mâhnindu-se în inimile lor; a avea desăvârșita amăgire a minții, a avea gânduri de hulă asupra numelui lui Dumnezeu, a avea înțelegeri nebune pline de râs, iar mai ales de plâns, a fi defăimați de oameni și cinstea lor a fi pierdută, a li se face rușine și ocară de la draci prin multe chipuri, în ascuns și pe față, poftă de a se amesteca împreună și a petrece cu lumea; a grăi și a bârfi nebunește totdeauna, a născoci întru sine pururea vreo noutate printr-o proorocie mincinoasă de la diavoli și a făgădui multe, mai presus de puterea lor. Acestea sunt ispitele sufletești.

Iar întru cele trupești li se întâmplă acestea: întâmplări dureroase de care nu mai pot scăpa, întâlniri cu oameni răi și fără de Dumnezeu; cad în mâinile unor oameni care îi necăjesc pe ei, inima lor mereu se pornește să cadă din frica lui Dumnezeu; fără pricină și neașteptat, de multe ori de năpraznă. Au căderi mari de pe stânci, de la locuri înalte, sau pătimesc alte asemenea acestora spre zdrobirea trupului și a sufletului lor. Sunt lipsiți de ajutorul celor ce sprijinesc inima din dumnezeiasca putere și de nădejdea credinței lor și, a zice în scurt, toate câte sunt cu neputință și mai presus de putere se aduc asupra lor, împreunându-se cu slăbiciunile lor.

Acestea toate, câte s-au înșirat aici, sunt chipurile ispitelor mândriei. Însă să arătăm și începutul acestora în om: când cineva începe a se avea pe sine înțelept în ochii săi. Din aceasta se prefac și se schimbă întru acel om toate relele acestea, după măsura și primirea de către el a unor gânduri ca acestea ale mândriei. Deci din chipurile ispitelor noastre trebuie a ne pricepe căile ușurătății minții noastre. Iar de am vedea vreunele din ispitele acestea amestecate cu cele mai înainte zise, să cunoaștem că după măsura în care le avem pe acestea, pe atât și mândria s-a ivit în noi” (Sfântul Isaac Sirul, cuv. 46).

Iată cât de felurite sunt ispitele, care vin cu îngăduința lui Dumnezeu asupra noastră , atunci când nu ne vom cunoaște neputința și nimicnicia noastră și când nu ne vom smeri din toată inima, în tot locul și timpul, în fața lui Dumnezeu. Eu, păcătosul, ca cel ce pururea mă aflu plin de mândrie și orb în a cunoaște și a mă împotrivi la aceste ispite ale mândriei, spre a scăpa cândva din robia lor, am voit totuși a le însemna pe ele aici – nu din cunoașterea și iscusința proprie, de care cu totul sunt sărac – ci din învățăturile cele pline de filosofie duhovnicească ale acestui Sfânt Părinte Isaac Sirul, care întru iscusința minții sale celei sfinte, prin liniște și rugăciune curată le-a cunoscut și ni le-a lăsat nouă spre folosul de obște. Aceste însemnări de aici, de le va citi cineva cu luare aminte, îndată singur își va cunoaște din mișcările minții sale cele de fiecare minut, dacă se ispitește în rânduiala celor smeriți cugetători sau viețuiește în hotarul ispitelor celor mândri. Și așa, cu frică de Dumnezeu, ferindu-se și de unele și de altele, se va sili spre îndreptare.

Dar chiar dacă și prin unele și prin altele ne ispitim, nu trebuie a ne descuraja, știind că Dumnezeul nostru nu voiește nicidecum moartea păcătosului. Cât mai suntem în stadionul acestei vieți, prin rugăciunea cea stăruitoare și prin pocăința cea adevărată, ajutați fiind de mila și darul lui Dumnezeu, putem a ne îndrepta viața și a ne mântui sufletele noastre. Căci Dumnezeul nostru Cel Bun și Atotputernic, dacă vom cere din inimă ajutorul Său, ne va scoate pe noi cei ferecați în obezile ispitelor și ale patimilor și nu va rușina pe niciunul din cei ce-L cheamă pe El întru adevăr. Amin!

Cleopa Ilie, Ne vorbește părintele Cleopa vol. 12